Fratele Nicolae Mihai, un martor credincios
Ceea ce era în Vechiul Testament duhul proorociei, aceea este astăzi la noi Oastea Domnului. În Vechiul Testament preoțimea, cărturarii, bătrânii, Templul și mulțimile erau investite în Israel să slujească nevoilor sufletești, să mențină relația Dumnezeu-om, dar într-o vreme ca aceasta Dumnezeu trimitea câte un om simplu, curat la suflet și credincios, luat de la plug sau de la oi, punea Duhul Său în el ca să facă cunoscut Cuvântul Său.
Aceștia erau proorocii, profeții.
Ce vremuri de trezire, de înviorare duhovnicească erau acestea pentru popor, când aveau un astfel de trimis! Ei erau rânduiți să slujească și să vegheze, să nu se ajungă în somn și moarte sufletească, în înstrăinarea de legea lui Dumnezeu.
În cele mai multe cazuri, în loc să fie primiți ca o binecuvântare, acești oameni trimiși de Dumnezeu erau socotiți ca cei mai mari duşmani, ca fiind vrednici de moarte.
Oastea Domnului astăzi în poporul și Biserica noastră, este glasul profetului, este glasul lui Dumnezeu aşa cum a zis Sf. loan Botezătorul (loan 1:23). Acest glas al lui Dumnezeu s-a făcut auzit, întâi desluşit prin părintele losif – profetul vremurilor noastre – și continuând prin celelalte nume sfinte. Ei au mărturisit un singur cuvânt, pe cel ce era Cuvântul – Isus cel Răstignit. O singură veste – vestea cea bună a Evangheliei – o singură cântare – Doina Golgotei. Şi-au înțeles bine chemarea și solia cu care au fost trimiși. Pentru aceasta au trăit muncind, suferind și jertfind totul pe altarul dragostei de Dumnezeu și de oameni. Au avut aceeași soartă ca cei din vechime și după. Au avut aceeași soartă ca și Domnul lor.
Istoria se repetă…
Un astfel de trimis pentru zona noastră, și nu numai, a fost fratele Nicolaie Mihai din Pechea pe care în dimineața zilei de 5 iulie 2001, Domnul I-a luat
acasă.
S-a stins o solie.
S-a stins o lumină.
S-a stins o mărturie.
S-a stins o căpetenie în „Israel”, un mare om al lui Dumnezeu.
S-a născut la 20 martie 1918 din părinții loan și Maria. Nu este întâiul născut, dar este cel dintâi rămas în viață, cel dintâi între frații și surorile sale.
Sufletul mamei s-a lipit de la început de el, iubindu-l în mod deosebit. Şi mama nu s-a înşelat pentru că și ea a primit aceeași iubire și prețuire aleasă.
S-a remarcat ca fiind un copil deosebit, un suflet mare. A urmat școala primară și a fost un elev eminent.
Descoperind taina cuvântului, taina cărții, a îmbrățişat lectura, continuând singur să citească și să studieze orice carte. A avut o mare înlesnire de a ajunge la biblioteca boierului din sat, care avea nevoie de un ajutor pentru fiul său în pregătirea temelor şcolare. La propunerea învățătorului este adus tânărul Nicolaie. Ce mult a făcut pentru el acest lucru în cunoașterea și lărgirea orizontului său! În această direcție mama nu l-a înțeles, zicându-i: „Doar nu te-i face popă!” – luându-l astfel acasă pentru a le fi de ajutor la muncile câmpului.
Era în perioada de început a adunării Oastei Domnului din sat.
Avea vecin pe unul dintre puținii ostași de atunci, care insista la părinții lui să-l lase ca să le citească din Biblie sau foaia și cărțile ce veneau de la Sibiu. Unii dintre frați au învățat chiar de la el să citească. Află aici lectura religioasă – Cuvântul lui Dumnezeu – de care este puternic atras și cucerit pe deplin. Ca urmare a însetării după învățăturile sfinte va cere fraților cărțile pentru a le adânci în liniște.
Incet, încet Dumnezeu îl pregătea dăltuind în el un suflet ales și un om al Scripturii. Iată cum de la începutul adunării locale glasul lui se face auzit. Intrarea în oaste o va face mai târziu, dar pregătirea de acum i-a fost de bun augur.
S-a căsătorit la vârsta de 19 ani cu tânăra Constantina (propusă de părinți), slujind împreuna aceleași cauze sfinte.
De aici din experiența proprie s-a născut unul din cele mai frumoase capitole ale învățăturii lui biblice – căsnicia.
Este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar în august 1939. Avea atunci o fetiță; apoi au urmat 3 băieți și 5 fete.
Se remarcă un militar cu calități deosebite în organizare și conducere. Mintea lui sclipitoare și judecata lui sănătoasă îl fac să se impună ușor în activitatea ostășească. Când superiorii săi îi cereau să facă lucruri neregulamentare, tânărul Nicolaie îi înfrunta cu demnitate și competență. De atunci, pentru căpitan, sergentul Mihai a devenit omul lui pe care îl consulta în toate problemele, cerându-i părerea.
Câtă înțelepciune! O, dacă ar fi fost înțeles mereu și în ostășia Domnului.
N-a apucat să se elibereze din armată pentru că a început marele Război Mondial la care participă pe toată durata lui. Pentru spiritul său perseverent și puterea lui de dăruire, pentru merite deosebite, a fost decorat.
Fiecare categorie de armă își are locul ei în strategia războiului, după mărimea, tehnica și scopul ei. Pentru reușita biruinței se cere o mare disciplină și respectarea întocmai a locului și poziției ce trebuie ocupată. Fiind într-o mare învălmășeală și derută
regimentul din care făcea parte, primeşte ordin să ocupe poziție nepotrivită pentru tipul de armă pe care o mânuia. S-a împotrivit, argumentând ce eroare ar fi aceasta. Reacția superiorului a fost dură și scurtă: „Te împușc dacă nu execuți ordinul”, timp în care își
pregătește pistolul. „Puteți să mă omorâți, dar această greșeală nu o fac!”. Trezit ca dintr-un somn, mai marele său își schimbă atitudinea, devenind el cel care trebuia să asculte. O, dacă și pe fronturile Oastei, în marile „bătălii” s-ar fi ținut cont de această disciplină și apoi de cumpătul și echilibrul său, de sfatul său luminat în unele împrejurări!
În tot acest timp greu al războiului, relația lui cu Dumnezeu nu s-a rupt, dar nu a fost una temeinică, puternică, permanentă. Dar Dumnezeu lucra puternic pentru el aducând cea mai grea situație din război, când din toate părțile au fost înconjurați de inamic (pe frontul din Rusia). Nu mai era nici o posibilitate de scăpare. Atunci a făcut legământ înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, aici unde sunt, nu mai am nici o scăpare, sunt un om mort, nu pot și nu se poate face nimic, știu că la Tine este scăpare, dacă mă vei salva de aici, al Tău sunt, voi trăi numai pentru Tine și pentru cauza Ta. Amin.”
Aceste cuvinte ale legământului său le-a scris iute pe o carte poștală, care din nefericire nu a mas găsit-o. Da. Puterea lui Dumnezeu l-a salvat. Ce minune și câte au mai fost!
Este singurul din cei trei frați de trup care se întoarce acasă din război, ca o dovadă că Dumnezeu avea un plan de lucru cu el. Acest plan Dumnezeu îl va face cunoscut prin venirea în zonă a fratelui Marini.
În luna august 1946, fratele Marini se oprește la Liești. Se anunță mare adunare. Aici merge împreună cu fratele Jani Neagu, de care se leagă sufletește, deşi era cu 14 ani mai mare ca el. Despre fratele Jani vorbea mereu cu drag, cu admirație și cu multă prețuire. Înaintea trecerii la Domnul, cel pe care îl vede întâi și-l strigă pe nume este fratele Jani.
Apoi fr. Marini vine la Pechea. În acea neuitată adunare, la chemarea fratelui Marini, reînoiește legământul său. Pe fronturile acestei sfinte lucrări, în mijlocul frățietății dragi avea să lupte, jertfindu-se până la ultima clipă a vieții, păstrându-și legământul cu sfințenie prin multele încercări și ispite. În această adunare s-a produs pentru el botezul cu foc, cincizecimea lui, ca în Faptele Apostolilor. Apostolii, plini de Duhul Sfânt, încep marea lucrare, ducând vestea cea bună a Evangheliei până la marginile pământului. De acum începe marea și adevărata lucrare în slujba Stăpânului său Sfânt față de care i-a fost mereu credincios și din cuvântul căruia s-a străduit să nu iasă niciodată. S-a silit să-l împlinească el mai întâi apoi să-l spună și la alții. De accea cuvântul mărturisit de el era viu, puternic, înalt, sfânt, era tot ce trebuia ca să trezească, să hrănească, să rodească.
El a fost Biblia adunării. Nu numai cuvântul ca literă, memorat, învățat, ci cuvântul viață, duh, putere. Trecerea fratelui Marini prin adunarea noastră a produs o mare schimbare, aducând un suflu nou, puternic, evanghelic. Având acum pe cei doi stâlpi de bază înfipți adânc în temelia Hristos, toată clădirea ce se zidește se înalță drept, strălucitor, fericit prin marele Har turnat de sus în aceste suflete.
Mari și multe au fost atunci greutățile de tot felul, dar au privit țintă la Cel ce a zis: „… în lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea” (loan 16:33). În Numele Lui au îndrăznit și marile biruințe s-au văzut.
Vine rândul lui să plece în țară la marile adunări. Pe data de 7 noiembrie 1953 merge la Cluj să-l întâlnească pe fratele Traian, care nu a putut veni. Lipsa fratelui Traian a fost compensată cu prezența altui frate, puțin la trup dar mare la suflet, un suflet ales care din acel moment al întâlnirii și al cunoașterii s-a legat așa de tare cum numai Dumnezeu poate uni. (Romani 8:35-39). Acesta este fratele Valer Irinca.
Frumusețea acestei prietenii, pe tot parcursul vieții fratelui Nicolaie, nu se poate descrie în cuvinte. Era o încântare, o vrajă sfântă în cuvintele și lacrimile fericite ale sale când vorbea despre acest lucru. Dar și mai mult era atunci când ei erau împreună. Numai veşnicia va descoperi ce mari au fost aceste suflete și ce divină unirea lor.
S-a întors de la această întâlnire ca și de la multe altele aducând comori și lăsând comori. A fost uşor remarcat și apreciat și pe fronturile Oastei ca și pe celelalte fronturi ale vieții. Ciurul încercării credinței și proba focului ce s-au abătut peste lucrare nu l-au ocolit.
Mărturia lui a fost ca și cea a sfinților apostoli, fiind uşor recunoscuți că sunt ai lui Hristos, căci și vorba și portul și viața îi dă de gol. Vai de credinciosul care nu are această mărturie!
Arestările din anul 1959 îl cuprind și pe el: întâi fratele Jani, fr. Tache G., apoi în luna august, fr. Niculaie. I s-a făcut percheziție căutându-i-se „armele”, ca urmare totul i-a fost confiscat. A fost cuprins în lotul mai mic de Galați, în penitenciarul căruia a fost închis. A fost judecat la 14 oct. 1959 și condamnat la 6 ani închisoare. Aici a stat 8 luni în aceeași celulă cu fr. Jani și alți frați, după care este luat și dus la muncă. Aici Dumnezeu i-a dăruit bucuria negrăită a reîntâlnirii cu fratele Valer și a formării altei noi și deosebite prietenii: cea cu fratele Arcadie. Aici, pe acest drum al urcării Golgotei lor, în cuptorul încins până la șapte ori, numai aici se putea produce sudura până la alb între aceste suflete ce-au scris pagini de glorie din istoria Oastei Domnului, pagini de cer pe cartea acestui pământ întunecat și ostil, și pagini de aur în cartea biruitorilor Lui, pagini care se vor citi numai Acolo…
Este eliberat în vara anului 1964 în urma decretului dat. S-a întors acasă între frați cu chipul strălucind de lumină, precum fața lui Moise din întâlnirea cu Dumnezeu pe Sinai. Primirea i-a fost făcută pe măsură de către toți cei dragi ai adunării scumpe care nu și-au cruțat genunchii înaintea tronului de har, cerându-i acasă pe toți cei plecați.
Ce perioadă deosebită a urmat apoi pentru această adunare care a continuat să crească! Frații din țară care treceau pe la Pechea, copleșiți de har și binecuvântare întrebau uimiți: „Frate Mihai, ce ați făcut de aveți așa adunare, descoperiți-ne și nouă secretul.” Răspunsul fratelui smerit era simplu: „nu noi, fraților, Domnul a făcut și face aceasta”. Nu și-a atribuit nici un merit. Totul era al suflării Duhului Sfânt.
Imediat după eliberare, în noiembrie 1964 se întâlnește cu fratele Traian care vine în zonă pentru limpezirea unor probleme. Intâlnirea a fost emoționantă, caldă, sfântă. Fr. Traian îmbrățișa pe unul dintre puținii frați sănătoşi în credință și trăire, zicând: „Frate Traian, trupește nu ne-am cunoscut, dar duhovniceşte suntem demult împreună crezând și învățând, muncind și trăind la fel.” Ce dovadă a lucrării Duhului Sfânt! Oameni care nu s-au cunoscut, din locuri diferite, au primit și învățat taina Evangheliei, mărturisind și lucrând la fel în ogorul ei. Ce taină sfântă e școala Duhului Sfânt! Greu a fost încercată această unire și părtășie a lor, dar ea a rămas aceeași până la sfârșit.
Au urmat apoi întâlnirile dese cu fr. Traian, multe din ele aici la Pechea, care devine pentru fratele un leagăn al mângâierii. Aici a stat săptămâni întregi lucrând sau limpezind multe din problemele frățietății. A luat parte implicându-se în marile evenimente ale Oastei, culminând cu a treia zi istorică, 7 noiembrie 1976. Urmărit și interogat de atâtea ori, a continuat să fie prezent peste tot (sfaturi și adunări). Unde n-a ajuns și unde n-a fost cunoscut?!
A trecut prin mari și grele încercări de tot felul pe care le ridica noul context, umblând printre frați, așa cum zicea sf. Pavel: „Deseori am fost în călătorii, în primejdii […] din partea celor din neamul meu […], în primejdii în cetăți […], în primejdii între frați mincinoși…” (2 Cor. 11:26-28). Nici o situație nu-l găsea nepregătit, ci totdeauna prevedea, simțea orice primejdie. Ca un părinte adevărat a căutat să-și apere și să-și scutească copiii de cursele vrăjmaşe, hrănindu-i cu cele mai alese bucate și îmbrăcându-i cu cele mai sfinte podoabe ca din sânul zorilor. Astfel a născut și crescut un popor plin de înflăcărare pentru Domnul.
Plecarea fratelui Traian pe neașteptate, înainte de a intra în Canaanul făgăduit, îi zdrobește inima de durere. O mare pierdere se produce pentru el și pentru lucrare, un gol care va rămâne neacoperit.
Vine Revoluția, căderea comunismului. Participă la toate lucrările necesare organizării și legalizării Oastei Domnului, din punct de vedere juridic și a reclădirii Ierusalimului – Sibiul.
Când apare în foaia de atunci vestea istorică a ridicării caterisirii părintelui losif, plângea ca un copil de bucurie, zicând: „lată încă o dată părintele losif a avut dreptate. A fost un profet când a zis: istoria, neamul și Biserica îmi vor face dreptate”.
Pe plan local se cerea a se ridica cât mai iute o casă de adunare. Inflăcărarea, unitatea și dragostea fraților pentru acest ideal erau sfinte, de aceea începe realizarea lui. Nimic nu se construiește fără părerea, sfatul și planul său. În orice problemă administrativă sau duhovnicească nu lucra singur, ci totdeauna spunea: „să întrebăm frați”. I-a iubit și respectat pe toți frații până la capăt (loan 13:1).
Sfințirea casei de adunare a fost un moment deosebit. A dorit să participe toți frații fără deosebire (începuseră deosebirile și despărțirile între frați). În inima lui toți frații au avut loc. A fost așa cum a dorit: o frumoasă și memorabilă adunare.
Venind un nou foc, o nouă încercare pentru frățietate – încercarea dragostei – înțelept se retrage din sfatul restrâns pe țară, mărturisind că neputințele bătrânești nu-i mai permit împlinirea muncii de răspundere la un așa nivel, propunând un alt frate mai tânăr din zonă (fr. Gheorghe Mihai). Se retrage prevăzând tot ce urma să vină între frați, nelăsându-se antrenat în luptele, certurile și vorbirile de rău. Fiind omul păcii și al dragostei, nu putea mărturisi altceva decât ceea ce a învățat de la începutul vieții de credință, crezul mărturisit de părintele losif: „Căci n-am avut de gând să știu altceva între voi decât pe Isus cel Răstignit” (1 Cor. 2:2) pentru că Oastea Domnului nu este altceva decât aflarea și vestirea lui Isus cel Răstignit. Mărturie sunt întâlnirile la care a mai putut merge, fie pe zonă sau pe țară.
A fost și la sfatul din casa de adunare din Corocăiești-SV, la care au participat frați din Suceava, Neamț, Bacău, Galați și de la Centrul Sibiu. Starea a fost tulbure și agitată. Intervenția lui bazată pe cuvântul din Evrei 12:1-2, a pus capăt acelei confruntări, aducând linişte și aşezând întâlnirea în starea din care s-a putut continua frățește cu toate deosebirile ce erau.
Omul lui Dumnezeu nu putea mărturisi altceva decât cuvântul voii Sale. Ce lumină, ce înțelepciune, ce putere a avut de la Domnul întotdeauna! Nu a urât, n-a vorbit pe nimeni de rău, spunând cuvântul părintelui losif – cel credincios nu are duşmani. Ierta pe toți fără a aștepta să i se ceară iertare. Cererea din „Tatăl nostru” – „și ne iartă nouă greșelile noastre” – o repeta mereu în ultima vreme.
Nu putea pleca dintre frați știindu-i într-o astfel de stare. Unul dintre frați chiar a spus: „el a fost pregătit să plece, noi n-am fost pregătiți să-l inconjurăm și să-l petrecem în dragoste, pace și unitate”.
A sosit și această vreme, a păcii și unirii pentru care s-a plâns și s-a stăruit atât de mult înaintea lui Dumnezeu. Este ținut la curent cu mersul evenimentelor. Spunea mereu „e rândul vostru acum, tot ce mi-a fost dat să fac am făcut, pot pleca în pace.” A presimțit că adunarea de la mormântul fratelui Traian nu a avut focul cincizecimii. Nu la voia întâmplării întreba: „frații au fost împreună?”
Suferința și durerea în trup nu l-au părăsit, ele luând amploare după anumite evenimente. Plecarea e tot mai aproape. Când este cercetat de frați are forța și
luciditatea să întrețină frumoase discuții, să propună cântări și chiar să cânte, așa cum a făcut în ultima sâmbătă dinaintea plecării. Apoi n-a mai vorbit până marți, când, din marile dureri pe care le avea, fața i se lumină și începu să zică cu multe pauze:
– Iată crucea Domnului Hristos!
– lată-l lângă cruce pe fratele Jani!
– Iată mulțimea mare!
– Haideți, fraților, veniți și mă luați!.
Apoi continuă către fiica ce era în cameră cu el:
– Voi să nu părăsiți adunarea. Să mergeți la biserică. Să îmbrățișați Crucea Domnului Hristos. Aceasta-i singura mângâiere pe pământ și rezolvarea tuturor problemelor.
– Să nu plecați, să rămâneți aici urmărindu-mi plecarea mea de pe pământ. Sunt liniştit.
Ce asemănare în cele spuse cu ultimele cuvinte ale părintelui losif!
Inima a continuat să bată până joi dimineața la ora 5.
S-a stins o lumină, o solie, o mărturie, o căpetenie în Israel, un mare om al lui Dumnezeu. Dacă strălucită i-a fost viața, mărturia, o, și mai strălucit i-a fost sfârșitul, dovedind tuturor c-a fost omul și trimisul Său.
Cine poate descrie în cuvinte din cei care au participat ce s-a putut trăi la Pechea cu ocazia acestui eveniment istoric!
Noptile de priveghere, ziua petrecerii pe ultimul drum a adunat lângă sicriul drag mulțime de frați și surori, de aproape și de departe, care i-au adus ultimul omagiu. Şi mulți alții din cei dragi care au dorit, dar care n-au putut veni.
Lacrimile, florile,
cuvântul și cântările,
rugăciunea-naripată,
părtășia minunată
au schimbat durerea multă
într-o neuitată nuntă.
Așa ceva nu se mai poate repeta, a fost unic și ceresc. Acest părinte și frate al nostru a avut forța nu numai să ne strângă împreună, ci și să ne înalțe cu el în slavă – noi pentru o clipă, el pentru o veşnicie.
Norului de martori (Ev. 12:1) i s-a mai adăugat unul: fratele Nicolaie Mihai.
Doamne Isuse, ajută-ne să-i urmăm credința (Ev. 13:7), călcând pe urmele lui (1 Cor. 4:16 și 11:1) ca să ne întâlnim cu toții în locul pregătit de Tine (loan 14:2-3).
Amin. Slăvit să fie Domnul!
