Părinții mei, o ușă spre cer
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut într-o astfel de familie. Spun asta acum, când mă apropii de celălalt capăt al vieții. Că în timpul vieții, preaîncercată, am mai cârtit, referitor la părinți, cu toate că ei ne-au adus pe lume din dragoste, dar mai ales, fiind credincioși, din teamă de păcat!
Nu știu ce legământ au făcut cu Domnul, dar oricâte valuri ale vieții s-au abătut asupra noastră, Domnul a fost mereu Biruitorul! Și n-au fost puține încercările, parcă era pe timpul Domnului Isus cu cei doi ucenici care au cerut să fie unul de-a stânga și unul de-a dreapta Domnului. Iar Domnul le-a spus ,,nu știți ce cereți” (Matei 20:22), căci chiar așa a fost. Niște încercări atât de mari s-au abătut asupra familiei, că acum ni se pare cu neputință de trăit. În anul 1959, chiar de Bobotează, tata moare. Vin frați din multe localități, și chiar cei mai buni frați nu înțeleg mărimea încercării. O femeie de 31 de ani, gravidă cu al optulea copil, rămâne văduvă, într-un timp în care în țară are loc colectivizarea! Fiind fără serviciu, și cu șașe copii mai mici (cel mai mare de 10 ani) fiind și însărcinată, cred că a trăit din plin spusele Domnului ,,nu știți ce cereți’’! Mai ales că nu trecuse un an și-și îngropase un copil între gemene. Una peste alta, mama mea a știut gestiona bine darurile Domnului. Eu, de multe ori, am zis ,,Doamne, pentru ce mi-ai dat daruri care-mi sunt povară!”.
În ultimul timp se pune foarte mult accent pe ,,cunoașterea lui Dumnezeu”. Parcă suntem pe vremea proorocului Osea care zice: ,,să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul” (Osea 6:3). A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a te apropia cât mai mult de ,,însușirile Lui nevăzute, puterea Lui veșnică, și dumnezeirea Lui veșnică, care se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El’’ (Romani 1:20). Atât ,,cât se poate cunoaște” (Romani 1:19). Pentru că a vorbi de Dumnezeu, când nu-L cunoști personal, e ca și cum ai vorbi despre ,,istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:4). Și omul lui Dumnezeu, care se zice că-L cunoaște pe Domnul, nu-și permite să fie altfel, decât așa cum este Domnul său. Când totuși ne permitem să ne îndreptăm spre asemenea ,,istorisiri închipuite”, descoperim goliciunea noastră, lipsa unei dovezi a credinței noastre. Dovada credinței sunt faptele noastre, și când ele lipsesc, te folosești de orice ,,istorisire închipuită” care are priză la ascultători. Și asta din necunoașterea lui Dumnezeu, și fiind tot mai mulți într-o astfel de stare, se formează ,,tovărășii rele, care strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33). Noi am moștenit de la părinții noștri obiceiuri bune. Dar faptele credinței noastre nu s-au ridicat la înălțimea credinței lor. Și în loc să ne pocăim, să ne smerim, ca să ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu, formăm tovărășii rele, și obiceiurile părinților noștri nu le mai vedem bune. Ne pierdem cu firea, și când este nevoie să-L mărturisim pe Domnul vedem că El ne-a părăsit, și în cele din urmă apelăm la ,,istorisiri închipuite” (1 Corinteni 15:34). Dacă putem să privim la ai noștri părinți, pe timpul lor erau foarte puțini cei care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, și erau acoperiți de cei care îl cunoșteau pe Dumnezeu. Astăzi rolurile s-au schimbat (spre rușinea noastră!). Dar să revenim la părinții noștri – uși spre cer.
O ușă este făcută totdeauna ca să poți intra (sau ieși) într-o încăpere. Odată se apropie de Domnul Isus cineva și-L întreabă: ,,Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?”. Omul respectiv era interesat dacă sunt mulți cei interesați de învățăturile Domnului Isus. El îi învăța ca unul care avea putere să-L facă cunoscut pe Dumnezeu Tatăl. Și ca și cum n-a observat ,,micimea” celui ce a întrebat, îi răspunde: ,,nevoiți-vă să intrați pe ușa strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea” (Luca 13:24). Importantă era ușa deschisă, timpul cât e deschisă, nu câți intră pe ea! Că va veni o vreme când ea (ușa) se va închide. Și Dumnezeu poate fi cunoscut atât cât ,,ușa Harului Său” rămâne deschisă. Părintele Iosif Trifa a deschis o ușă a Harului lui Dumnezeu care era închisă. Asemenea uși deschise mai erau pe timpul Sf. Ioan Gură de Aur, și înaintea lui, a Sf.Pavel și a celorlalți ucenici și apostoli ai Domnului. Dar cu cât bunătatea lui Dumnezeu rânduiește oameni care să fie ,,uși deschise ale Harului lui Dumnezeu” , cu atât mai mult Cel Rău caută să le închidă, ca nu cumva omul să afle posibilitatea de al cunoaște personal pe Dumnezeu. Și atunci îi dă omului o mulțumire de cum este destul, este bine, nu e nevoie mai mult. Dar Domnul a zis: ,,nevoiți-vă să intrați”, ca și cum ar spune: ,,cât de curând ușa se va închide”. Sunt atâtea semnale că Domnul e chiar la ușă, cu mâna pe mâner, gata să deschidă ,,ușa Harului”.
,,O, ce bine-i când o ușă se deschide cu iubire”, o, ce bine-i când poți fi ușă spre Harul lui Dumnezeu! O ușă deschisă spre Cer, așa mi-au fost părinții mei, așa mi-am dorit să fiu și eu pentru familia mea. Dacă am reușit nu știu, dar știu un singur lucru Psalmul 27:4.
Am scris aceste rânduri cu bucuria revederii cu cei dinaintea mea.
Petru Trandafir
