În orașul Cluj este făcută o reclamație la poliție. Reclamată este slujba de dimineață, Sfânta Liturghie, care deranjează. Rugăciunea creștinilor trece dincolo de zidurile bisericii prin boxele de exterior și ajunge la urechile locatarilor. Organele de poliție rezolvă disputa dintre românul reclamant și rugăciune, pe cale amiabilă. Nu se dă amendă, doar un avertisment, suficient pentru ca biserica să înțeleagă… volumul mai încet. Rugăciunea nu trebuie să treacă dincolo de zidurile clădirii.
Desigur că alte voci au preluat cauza reclamantului și au dat microfonul poporului, să spună poporul ce părere are despre deranjul care i se face duminica dimineața și în unele sărbători, cu slujba. Nu vom reproduce noi ce a fost la gura unor creștini de două mii de ani, dar starea sufletească a poporului nu e tocmai bună. Se amintea altădată despre „persecuția politicoasă” în starea ei incipientă…
Clopotul a bătut pentru poporul român la toate răspântiile cu primejdii, iar rugăciunea a stat de veghe printre prăpăstiile prin care am trecut. De dragul celor „zece oameni buni” (Geneza 18:32) care mijlocesc în rugăciune, Dumnezeu a iertat orașe întregi, dar în creștinismul de astăzi sensurile acestea s-au cam pierdut. Pentru cine ne rugăm în Bisericile noastre, pentru cine mijlocim în casele noastre de adunare? Pentru noi toți și pentru fiecare în parte… Dar trebuie să ne rugăm mai ales pentru cei care nu realizează că rugăciunea trece de fiecare dată dincolo de zidurile unde se adună credincioșii. În rugăciunea adevărată este de fiecare dată ecou și efect. Ecoul ei se răspândește nu doar la primele blocuri ale cartierului pe orizontală, ci pe verticală ajunge până la urechile lui Dumnezeu. Iar efectele sunt binecuvântările Domnului care se revarsă „și peste cei buni și peste cei răi” ( Matei 5:44,45).
Să stăruim în slujba rugăciunii… Vegheați!
Toma Irimia
