Plecarea în veșnicie

 

,,Iar cînd opri-mi-vei timpul în Maiul însorit

dă-mi harfa ce mă cheamă de dincolo de vreme

să-Ti cînt peste milenii, de alt tărîm trăit,

din altă amintire – Eternele Poeme. ” (T. Dorz)

 

Şi iată că am ajuns cu depănarea evenimentelor la neuitata, la zbuciumata şi dramatica zi de 19 iunie 1989. Mă înfior, mă cutremur, iar ochii mi se umezesc de lacrimi când îmi amintesc ce stări sfâşietoare am trăit atunci.

Ziua de luni, 19 iunie, a doua zi de Rusalii, era ultima mea zi de concediu. Începuse în ziua în care plecasem la Timişoara cu fratele la spital, iar acum concediul se termina. Dar hotărâsem, încă de la plecarea de lângă patul fratelui, să revin acolo în această ultimă zi.

Cu două zile înainte de Rusalii se zvonise printre frați că fratele Traian ar fi trecut la Domnul şi mulţi au pornit în grabă spre Beiuş. Unii întâlnindu-se pe drum cu fraţi mai bine informați, s-au întors îndărăt, însă au fost şi unii care au mers până acasă la Livadă. De acolo s-au întors la parastas la Sibiu; apoi, după două zile, au pornit din nou spre Beiuş.

În această zi dramatică de 19 iunie, chiar de dimineață lucrurile încep să se precipite în ce mă privește şi să ia un alt curs decât cel pe care îl programasem şi-l pregătisem eu.

Prima schimbare era aceea că nu putem pleca de dimineață spre Beiuş; Chivuța, soţia, dorea mult să meargă şi ea de data aceasta la fratele, astfel că am convenit să plecăm imediat ce va ieşi ea din serviciu. Apoi noaptea va trebui să ne întoarcem acasă ca dimineața să putem merge la lucru.

Acesta era programul nostru pentru ziua de 19 iunie. Nu știam că pentru ziua aceasta mai exista, poate de multă vreme, un alt program care ne includea și pe noi, dar care era al Domnului. Și programul care se va derula de acum înainte luându-ne şi pe noi cu sine va fi programul acesta al Providenţei.

La ora 7 sună telefonul. Fratele Gică de la Hațeg sunase iar la Beiuş şi mă anunţă că Estera doreşte să-mi spună ceva. Sun la spital şi aflu de la ea că Violeta trebuie să vină la Beiuş neapărat şi nu are cu ce – sunt rugat să fac tot ce pot s-o aduc.

Nici nu închid bine telefonul până ce acesta sună iar. De astă dată e sora Cristina, care mă roagă insistent să o iau și pe dânsa dacă merg la Beiuş. În situaţia aceasta nou creată, cu ocolirea pe la Simeria şi Sâmbăteni, consider că nu mai pot aştepta până la ora 15, când termină lucrul Chivuţa, ci ar trebui să plec mai repede.

Aşadar, mă duc la fabrică la Chivuţa şi o rog să caute să se învoiască. Încearcă, dar nu poate. Dar nici nu-i de acord să plecăm fără ea. Mă întristez puțin, dar n-am ce face, trebuie să aştept. Abia mai târziu aveam să înțeleg că nu era nimic întâmplător, că Domnul era Cel care lucra astfel și tot ce se întâmpla era în planul Lui și era menit să ne facă să fim prezenți lângă fratele în clipa supremă.

La ora 15 plecăm și ajungem cu bine la Sâmbăteni. Violeta ne aștepta de mult, gata de plecare. Era tristă, abătută şi grăbită să plecăm imediat. Aveam să aflu mai târziu că Estera îi telefonase spunându-i că starea fratelui s-a agravat şi chemând-o să vină la spital cât mai repede posibil.

Pe la ora 21 suntem în faţa spitalului din Beiuş. Până să coborâm noi din maşină și să luăm ce aveam de luat, Violeta dispare pur şi simplu. Nimeni dintre noi nu a observat-o când a plecat. Dar când ajungem în salon, o aflăm deja în halat alb, cu stetoscopul la urechi, consultându-l atentă și îngrijorată pe fratele. Nu spune nimic, dar se vede că e nemulţumită şi că nu-i deloc bine.

Mai erau în salon: Florica, Maia şi Estera. Florica ne spune că în urmă cu două zile a venit medicul oftalmolog, care este credincios, şi a plâns la căpătâiul fratelui.

– Nu are rost să-l mai chinuie cu injecţii. Au început să apară răni la şolduri, la un călcâi… Mâine vreau să-i cer medicului să-l externeze şi să-l ducem acasă. Vezi şi tu care-i situația – zice Florica.

Şi situaţia era într-adevăr cumplit de deprimantă.

– A mai vorbit ceva în ultimele zile?

– De câteva zile, nu, de două zile.

Venind spre Beiuş, discutasem mult cu sora Cristina despre fratele. Atât ea, cât și Chivuța, care nu-l văzuseră de când plecase de la Hunedoara, erau optimiste şi credeau că, în ciuda acestei boli grele, totuşi Domnul îl va face bine şi va reveni între frați, ca Moise după ce a stat pe munte 40 de zile.

Şi din nou am simţit şi-n sufletul meu încolțind speranțe… Starea lor de optimism exagerat m-a molipsit şi pe mine într-o oarecare măsură, oare pentru a câta oară?

Este oare această exaltare o dovadă de slăbiciune sufletească sau este o trăsătură normală, care te face ca în situații-limită să te agați de orice, chiar şi de un fir de iarbă? Nu ştiu, dar cred că dragostea e aceea care umbreşte adesea simțul rațiunii şi al realității. Și apoi trăim doar în lumea minunilor lui Dumnezeu, a visurilor. Dar când vede, sora Cristina, starea de fapt a fratelui, zice si ea că ar fi mai bine să mergem acasă. Însă acum numai Violeta poate decide, iar eu numai pe ea o ascultam; ce va zice ea, aceea vom face.

Îl privesc îndelung pe fratele, îl privesc frământat și întristat profund, întrebându-mă oare de ce trebuie să treacă dumnealui prin starea asta cumplită, iar noi să nu putem face nimic să-l ajutăm?! Singur a trebuit să străbată întreg pustiul acesta al bolii şi al neputinţei.

Dacă de trăit se poate trăi împreună cu alţii, însoţit de altii, ajutat de alţii – de murit nu se poate muri decât singur. Oricât te-ar iubi cei din jurul tău, în faza asta a vieții nu te mai poate ajuta nimeni. Moartea trebuie s-o treci de unul singur. Iar fratele era, acum, în fața acestui fapt suprem.

Între timp sosesc la spital fratele Nicolae şi fratele Vasile Pavel. A mai sosit şi sora Silvia. Vor să rămână ei lângă fratele peste noapte, așa cum mai făcuseră, iar Violeta şi Estera să meargă la Silvia să se odihneasă.

 

-Eu nu plec în noaptea asta de aici – zice Violeta. Am venit să rămân, nu să mă culc.

Dar nici frații nu se grăbesc să plece. Ceva parcă-i reține, ceva parcă-i îndeamnă să mai stea. Însă Violeta este hotărâtă: va rămâne ea şi, bineînteles, Estera. Aşa încât ceilalţi n-avea rost să mai astepte, pe rând se vor retrage.

Devotamentul Esterei dovedit în zilele spitalizării la Beiuş i-a impresionat la culme pe fraţi şi într-un fel anume chiar a derutat. La un moment dat, unul din frati a spus: „Dacă rămâne Estera, ce rost are să mai stea şi Violeta? Doar nici ea nu poate face mai mult…”

Un lucru însă este sigur: nimeni n-ar fi făcut mai bine decât Estera ceea ce trebuia atunci făcut, împăcând toate spiritele, adică: medici, asistente, fraţi, familie.

Pe la ora 23, fratele Vasile și fratele Nicolae pleacă, pleacă apoi și Silvia, pleacă și Maia, plec și eu s-o duc pe Florica acasă la Livadă. Nu înainte de-a observa cât de agitată și neliniştită este Violeta. Îi lua încontinuu pulsul şi-i asculta inima.

– Frate Nelu – zice Florica după ce urcăm în maşină – tătuța nu mai e de trăit. Numai îl chinuie la spital. Mi-a spus asistenta că moare și e mai bine să-l ducem acasă. Doctorul Mureşan a promis că, oricând cerem salvarea, ne-o dă imediat.

Când auzeam iar de moarte mă îngrozeam. Cum adică, să-l ducem acasă și să aşteptăm să moară? Nu, nu se poate…

Ajung din nou la spital cam la ora 12 noaptea. Violeta tocmai intra în salon. E mai tristă și mai agitată ca înainte.

– Unde ai fost?

– La camera de gardă, să le spun asistentelor să-l cheme pe medicul de gardă. Nu vor să-l cheme.

– De ce?

– Spun că n-are rost, că și aşa moare.

larăși moartea asta… Doamne, oare e chiar pe aici, pe aproape?

După un timp intră asistenta în salon. Este o femeie blondă, tânără, potrivită ca statură. Pare binevoitoare și pricepută. Ce anume doriți să-i facă medicul? Spuneți-mi mie și-i fac eu.

-Să-i faceți… (enumeră Violeta nişte medicamente, doza, modul de administrare).

– Bine, doamna doctor, îi fac ce spuneţi dumneavoastră.

Şi într-adevăr îi face, dar…

– Spune-mi și mie care-i situaţia, e grav de tot?

– Nu-i bine deloc, îmi răspunde Violeta. Respiraţia e slabă, pulsul e accelerat şi slab, inima lucrează anormal.

Iau în mâinile mele mâna fratelui să-i simt şi eu pulsul. Ştiam cum e normal, de fapt ştie oricine. Acum era des, slab şi neregulat.

– De ce-i oare aşa de slab?

– Inima nu mai poate lucra.

Începe să-i crească temperatura. Ajunge la 40°C. Medicamentele injectate în venă nu-şi mai fac efectul, urina nu se mai elimină.

Violeta îşi pune iar stetoscopul şi-i ascultă îndelung inima, plămânii. Pe fața şi-n gesturile ei se poate citi o concentrare maximă și în același timp o încordare, o luptă a două stări contrare. Medicul din ea constată profesional şi competent că-i ultima fază a bolii, că nu mai e nimic de făcut, că nu mai este nicio speranţă de viaţă și că, în continuare, totul este o pură chestiune de timp, de o oră sau două. În privința aceasta medicul Violeta nu are nicio îndoială.

Dar sora Violeta, adică omul credincios şi iubitor care este ea, refuză să accepte constatarea rece și profesională a medicului. Si, uzând tot de cunoștințele medicale, insistă, nu se împacă cu gândul morții, nu-l acceptă. Mai caută ceva de care să se agațe, un motiv, oricât de firav, care să-i mai admită o cât de mică șansă, să-i mai îngăduie o cât de vagă speranţă. Ascultă mult, mult. Lasă stetoscopul și ascultă cu urechea direct pe corp, apoi iarăşi cu stetoscopul, minute în şir…

Zadarnic însă, nimic nu se mai poate face, hotărârea destinului a fost deja luată.

Cu un gest tipic, grăbit, Violeta își ia stetoscopul de la urechi și aproape că îl trântește pe masă. Se așază apoi pe patul de alături, îşi lasă capul în palme și o copleșește un plâns sfâșietor. Plânge, plânge cu suspine. Nu se mai poate stăpâni și nici nu mai încearcă să o facă.

Acum nu mai e medic Violeta, ci un copil scump, care ştie că-l va pierde pe părintele lui drag şi că nu mai poate face nimic ca să-l salveze. Cât de curate şi de sfinte sunt aceste lacrimi! Le va mai fi vărsat Violeta doar în urmă cu opt ani, la căpătâiul tatălui ei, fratele Sabin.

Ne uităm la ea îngroziţi şi căutăm să înţelegem. Deşi nu spune nimic, înţelegem că totul s-a sfârşit. A făcut tot ce-a putut până acum, iar de acum i-a mai rămas doar plânsul.

Totuşi se stăpâneşte. Se uită iar la punga cu urină, e tot goală. În sfârșit vine medicul de gardă – noi ieşim afară. Rămân doar Violeta şi Estera. Medicul îi pune, ca pentru o ultimă încercare, o perfuzie. Îi măsoară tensiunea arterială – e cincizeci cu zero, apoi pleacă.

Intrăm noi. Violeta e lângă perfuzie și cu mâna pe dispozitivul de reglare. Vin lângă ea şi mă uit şi eu atent la punga cu lichid. În zilele lungi ale spitalizării de la Timişoara mă obişnuisem cu ritmul normal de cădere a picăturilor. Acum văd cum cade o picătură, a doua întârzie, dar cade, următoarea nu mai cade. Aşteptăm, mă uit intrebător și derutat la Violeta.

-Ce se întâmplă, e înfundat tubul?

-Nu, organismul nu mai primeşte spune Violeta, abia stăpânindu-şi durerea.

-Şi cum, asta-i ultima fază, nu se mai poate face nimic?

-…Nu.

-Şi, totuşi, ce se întâmplă?

 

– Inima nu mai lucrează normal, sângele nu se oxigenează şi nu circulă suficient…

Şi continuă Violeta cu nişte explicații care pe mine mă depăşesc. Medicul din ea era din nou pe rol.

Cu mâna ei, Violeta îi scoate perfuzia şi-i extrage tubul pentru alimentaţie, iar asistenta îi scoate sonda.

-Vă rog să chemaţi salvarea – spune Violeta asistentei.

Începem să ne strângem lucrurile de prin salon. Se adunaseră cam multe în cele zece zile de aici. Mă duc apoi la telefon să-l sun pe fratele Vasile, răspunde sora Greta:

-E tot mai grav fratele. Am chemat salvarea să plecăm acasă.

Aud în receptor un plâns stăpânit, apoi închid. În salon brancardierii intră cu cu targa. Sunt doi bărbaţi zdraveni, în puterea vărstei, și nu par deloc supărați că i-am deranjat la o oră așa de nepotrivită. Am avut senzaţia că se se aşteptau să-i chemăm.

Se făcuse deja ora două și jumătate. Ora două ar fi fost ora limită la care ar fi trebuit să plecăm la Hunedoara ca să ajungem dimineața la lucru. Dar în această situație cum să mai plecăm? Îi ajut pe brancardieri să-l aşeze pe fratele pe targă, să coboare scările, să-l urce în salvare.

-Dumneata mergi înainte cu mașina, iar noi venim după dumneata – îmi spune unul din brancardieri, care era şi şoferul salvării.

Surorile urcă toate în salvare lângă fratele, iar eu pornese singur cu maşina. Singur…, sunt aşa de singur şi emoționat şi tulburat! Nu știu cum merg, cu greu îmi stăpânesc reacțiile. Farurile salvării mă privesc triste în ochi, prin retrovizoare.

Opresc sub geamul casei fratelui, iar salvarea în urma mea. Bat în geam la Florica şi lumina se aprinde imediat. Miron, soțul ei, deschide poarta, dar nu mă întreabă nimic, nici Florica. Se uită doar la mine, probabil la figura mea zdrobită, şi înțeleg situaţia. Le spun doar:

– E mai rău, am venit acasă.

Pe fratele îl luăm pe mâini și-l așezăm în patul său, în casa lui. În acest moment deschide ochii, ochii aceștia dragi care ne-au privit atât de cald de atâtea ori, care de câteva zile nu s-au mai deschis. Priveste ca din altă lume. O ultimă privire spre lumea aceasta.

-Frate Traian -zic aplecându-mă spre dumnealui – suntem la Livadă, la dumneavoastră acasă.

Instantaneu am avut cu toţii senzația că am făcut o mare greșeală venind acasă, că ar mai fi fost speranţe. Oare să fi acceptat și acum prea repede ideea morţii? Însă după câteva clipe respiraţia devine din nou neregulată, recade iar în inconștienţă și această ultimă îndoială se risipește și ea.

Fratele stă întins în patul său din camera în care a lucrat atât de mult, în care s-a rugat, a plâns și a suferit, de asemenea, mult de tot. Dar tot aici a avut multe din marile sale revelaţii şi multe trăiri cerești în întâlnirile cu fratii. Stăm cu toţii pe lângă pat, în picioare, pe scaune sau în genunchi. Miron stă tot timpul în picioare şi plânge încontinuu. Nu s-a așezat pe scaun şi nu a ieşit din casă până nu s-a sfârșit totul. Sora Cristina începe o rugăciune cu voce tare. De fapt, era rugăciunea ce o murmuram fiecare în sufletele noastre. Se roagă Domnului pentru fratele care se află în acest ultim ceas și-I mulțumeste că ne-a ajutat să fim şi noi acum împreună cu dumnealui. Eram: Florica, Miron, Violeta, Estera, sora Cristina, Chivuța şi eu. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că de fapt eram singurul frate, numai cu surorile, prezent acolo în acele clipe. Ce mare har si ce mare responsabilitate!

Violeta are aleasa inspiraţie de-a începe să cânte:

„ACASA MEA, ce grai divin

de dulce şi fierbinte,

ce lacrimi şi fiori îmi vin

cînd mi te-aduc aminte”

Doamne, ce mult îi plăcea fratelui cântarea aceasta! O scrisese la Covasna, în urmă cu patru ani, şi mi-o trimisese în plic, cu recomandarea să ajungă la Violeta. Şi Violeta i-a compus imediat o foarte frumoasă şi potrivită melodie. De multe ori a cântat-o împreună cu fratele… iar acum o cânta pentru el.

Atmosfera devine tot mai copleşitoare şi mai încărcată de emoție. Cântăm cu toții, plângem și cântăm. Cântăm din toată inima, poate puțin cam prea tare: „Dar nu-i niciunde ca la noi, / în dulcea mea Acasă”…

Fratele respiră din ce în ce mai greu. Solul morții este printre noi, dar nu ne e îngăduit să-l vedem. Începem o altă cântare şi cântăm mai încet şi mai cald:

“ÎȚI MULȚUMESC CĂ MI-AI VENIT,

Lumina mea cea bună,

că ceasul nostru mult dorit,

ni-l vom petrece fericit,

rugîndu-ne-mpreună”.

Este cântarea cerută de fratele în spital, cu câteva zile urmă, și într-un anume fel este ultima sa dorință. Atunci a ascultat plângând, acum tăcând și-n pragul ultimului ceas. Zice cântarea „Atunci vom merge amîndoi pe-o rază luminoasă şi-al îngerilor dulce roi, cîntînd, ne va petrece-apoi pînă intrăm Acasă”.

Acel „atunci vom merge amândoi” a devenit „acum vom merge amândoi”, iar raza luminoasă poate că-i deja întinsă ca scara lui Iacov de altădată.

Ne folosim de un aparat de pozat cu bliț pentru a face câteva poze. Dar lumina bliţului şi sunetul ce-l face aparatul nu cadrează cu atmosfera sfântă din cameră și cu „Lumina mea cea bună” despre care cântam noi, și renunţăm. Tensiunea momentului trăit nu permite decât cântarea și rugăciunea, dar mai ales cântarea. Astfel încât Violeta începe să cânte iar:

 

“CÍND AI SĂ VII CA SĂ MĂ IEI,

Te voi primi în casa plină

şi-Ti voi aduce-n ochii mei

cea mai netulbure lumină…”

Doamne, cât de potrivită este cântarea aceasta acum, parcă numai pentru acest moment al plecării în veşnicie a fost scrisă! Casa este într-adevăr plină, dar lumina netulbure din priviri părea să fi plecat deja la Tatăl.

„Cu cele mai cereşti cîntări

Îți voi întîmpina privirea.

Și-n toate-a inimii cămări

va străluci, arzînd, iubirea.”

Ce bine-i că Violeta ştie pe de rost toate aceste „cereşti cântări”! Ar fi fost complet nepotrivit să răsfoim acum o carte, fie ea şi a fratelui Traian. La nicio cântare nu s-a încurcat Violeta, cu toată emoţia ce-o copleşea şi cu toată durerea ce-o avea în suflet. N-a omis nicio strofă, n-a greşit niciun cuvânt, ca şi când le avea pe toate nu doar în memorie, ci şi-n inimă, împreună cu durerea şi cu tristețea acestor clipe. Şi cât de mult insista fratele ca poeziile și cântările să se învețe pe de rost, iată că unii au înțeles.

Pulsul e tot mai slab, se dă o luptă cumplită între viaţă şi moarte. Cât de greu se smulge viaţa din acest organism aşa de puternic cândva! Doamne, facă-se voia Ta, dar este atât de cumplit acest moment – poate fiindcă-i ultimul.

După o scurtă tăcere, tot cântarea e cea care ne însoteşte în acest ultim ceas. Cântăm:

„N-AȘ VREA DECÎT, CÎND VINE SEARA,

să-mi fi sfirşit ce-aveam să fac,

să-mi pot lăsa-mpăcat povara

cînd aripile-o să-mi desfac…”

Aripile sunt desfăcute spre Domnul Isus Hristos, căci numai El poate să-l primească. Nu un heruvim sau un înger, ci de bună seamă Domnul, El Însuşi îi va deschide Marea Poartă. Dar aici, după sufletul său, cine oare va veni?

,,N-as vrea decît, cînd Îți voi cere

un loc de-odihnă, obosit,

să mă primești cum, cu plăcere.

primeşti un oaspe mult dorit…”

Mă uit în jur, ca şi la Timişoara, să văd un semn, ceva neobişnuit care să certifice prezența Domnului reală în acest loc. Dar nu văd nimic, cu fratele totul decurge simplu şi natural: plămânii sunt tot mai inundați de apă, respiraţia e tot mai grea şi mai rară.

Şi iată că, încet, cântând, am ajuns la ultima cântare. Cântăm mai mult cu sufletele cântarea ce sintetizează transfigurat viaţa fratelui:

„DIN ZORII ZILEI MELE în lanul Tău m-am dus

culegător de spice, așa cum Tu mi-ai spus.

Cîntau secerătorii, eu îi urmam tăcut,

sfios și singuratic, și lăcrimînd ca Rut…”

Ce sublimă e cântarea aceasta şi ce potrivită este şi ea pentru acest moment!

Respirația devine mai crispată și mai rară. Sora Florica aprinde o lumânare mare şi o pune în mâna dreaptă a fratelui. Ținem cu toții de lumânare și de mâna fratelui Traian… De mâna aceasta muritoare, care a scris atâtea lucrări nemuritoare. Mâna aceasta care a ținut condeiul şi atunci când de ea atârnau cătușe, mâna aceasta pe care nimeni şi nimic nu a putut-o opri să lucreze, luminând mințile oamenilor, mâna aceasta ține acum o lumânare aprinsă, ca-n dimineaţa Învierii. Ținând de lumânare, continuăm să cântăm. Cântarea curge încet şi lin, viața fratelui se scurge tot aşa. Cântăm:

„Întinde-Ti peste mine veşmîntul tău plăcut

la sfintele-Ți picioare s-adorm și eu ca Rut.

lar mîine-dimineață mă scoală fericit,

să-ntîmpin bucuria spre care-am suferit”.

Încă două respirații mai sacadate şi plămânul nu mai primește aer. Ciclul respirator de-o viaţă se opreşte aici. Dar inima nu cedează, mai bate încă. Inima aceasta care a bătut ca nicio altă inimă, care a cântat iubirea într-un chip unic şi ceresc, inima aceasta care era gata să-l îmbrăţişeze şi pe vrăjmaş, „privindu-l frate şi făcându-l / aceloraşi comori părtaş”, inima aceasta nu se lasă nici acum, nu încetează, ci continuă să bată încă preț de câteva minute. Atunci, ca într-o descătuşare ori o prăbuşire, am dat frâu liber la întreg focul dragostei şi al durerii din suflet, în cea mai zguduitoare rugăciune ce-am făcut-o vreodată.

Nu pot reproduce ce-am spus. Erau atât de cereşti acele clipe și eram adânc marcat de emoţia întâlnirii cu misterul morții şi al veşniciei. Pentru prima dată în viaţă vedeam un om când moare… lar acel om era dragul și scumpul şi neasemuitul nostru frate Traian Dorz. A încerca o formă scrisă pentru un aşa moment ar fi o impietate.

Știu doar că I-am mulțumit Domnului că mi-a ascultat rugăciunile și m-a ajutat să rămân lângă fratele necurmat, până la capăt. lar la încheiere, preluând ideea din relatarea morții părintelui losif, am spus: „Cred că Tu, Doamne Isuse, ai fost acum aici, căci numai Tu ai putut veni după acest iubit şi mare suflet ca să-l smulgi dintre noi. Şi pentru că eşti aici, Te rugăm, ajută-ne să fim demni în continuare de dragostea Ta şi de dragostea fratelui Traian. ”

Era ora 4 și 10, marţi dimineaţa, 20 iunie 1989. Anul acesta va rămâne în amintire ca anul morții fratelui Traian Dorz.

Împreună cu Violeta şi Chivuţa facem primele pregătiri în vederea înmormântării, lucruri intime pe care am ținut să le facem tot noi. Apoi, când fratele a fost gata îmbrăcat şi bărbierit i-am spus sorei Florica că noi va trebui să plecăm de-acum. Să mergem până acasă să rezolvăm cu serviciul, ca să venim apoi pentru priveghi. Florica înțelege. Ne mulţumeşte. Ne despărțim plângând.

Poate n-ar fi trebuit să plecăm chiar acum, dar nu puteam nici să mai rămânem. Starea de tensiune şi încordare maximă la care am fost supuși de aseară și până acum ne-a epuizat total. Personal simțeam că nu mai am nicio putere, că nu mai pot gândi nimic, că nu mai pot face nimic.

Pe de altă parte, consideram că, odată ce lucrurile legate de trupul fratelui în vederea înmormântării au fost făcute, datoria noastră s-a cam încheiat şi că munca ce ținea de noi cam până aici a fost. De acum vor veni alţii care vor dori să facă ei celelalte multe treburi ce se cereau a fi făcute. Consideram că așa e bine, să nu-i lipsim pe frații localnici de implicare în munca şi alergarea ce le comportă funeraliile de o asemenea dimensiune. Aşa încât am ales să le lăsăm lor, cu totul, de voie, de nevoie, această bucurie înlăcrimată.

O grea durere mi se lăsase peste suflet odată cu moartea fratelui. Dar undeva, în adâncul insondabil al ființei, simteam ceva ca o eliberare, ca o detaşare de prezent. Ceva, la cu totul alte dimensiuni, dar în genul ce a simțit David când a primit trista veste că a murit fiul iubit al Batşebei. Tot aşa şi noi simțeam că de acum, pentru fratele, ca om, nu mai putem face absolut nimic. Câtă vreme a fost în viată, deşi bolnav grav, mai aveam totuşi o nădejde, o speranţă care ne mobiliza şi ne întărea, oricât de trişti și de obosiţi eram adeseori. Acum însă, când fratele nu mai e, am demobilizat complet. Trebuia deci să ne retragem.

Numai Estera nu pleacă şi este bine că ea poate să mai rămână. Într-un fel, ne va reprezenta şi pe noi în timp ce vom lipsi.

Pe fratele Vasile Pavel din Beiuş îl găsisem gata pregătit să vină la Livadă, iar ceilalţi ai casei, toţi treji. Când ne văd, înţeleg imediat situația şi devin aşa de trişti, încât e nevoie să-i mângâiem noi şi să-i îmbărbătăm.

Necesitatea de primă urgenţă era acum anunţarea fraţilor cât mai repede şi în cât mai multe locuri. Primul număr format este la Simeria. Violeta anunţă simplu şi exact: ,,Violeta la telefon. A murit fratele Traian. Înmormântarea e joi. Anuntaţi şi pe ceilalţi.”

Doamne, ce aspru sună acest „a murit”!

Sunăm apoi la Hunedoara. Eu formez, iar Violeta anunţă cu aceeaşi formulă. Apoi la Cluj, la Galați, la Bacău, la Timișoara, la Arad, la Hațeg. Fraţii din țară, ştiind de boala fratelui, erau într-o tristă şi evlavioasă aşteptare. S-au anunțat repede unii pe alții peste tot. Dar unele zone, mai izolate, ca Valea Jiului de exemplu, au rămas uitate.

S-a aflat repede şi la Bucureşti și în ziua următoare a apărut un anunţ simplu în „România liberă”. Un altul, mult mai amplu și mai din inimă, avea să apară în acelaşi ziar, chiar în ziua înmormântării. Am aflat mai târziu că a fost dat de fratele Daniel Munteanu, care împrumutase banii pentru achitarea taxei de publicare. Trişti, îngândurați, obosiți, pornim spre Hunedoara, însă prin Arad, ca s-o ducem acasă și pe Violeta. La Sâmbăteni, când ajungem, se știa deja și frații se pregăteau să plece spre Beiuş. La fel și la Simeria, Gicu şi Tabita erau gata de plecare.

La Hunedoara, eu rezolv relativ uşor cu serviciul pentru încă două zile libere. Pentru Chivuţa însă se părea a fi mult mai greu. Dar iată că a intervenit ceva. Cu două zile în urmă, la Sibiu la mormânt, o muşcase ceva de picior, probabil o albină, şi i se umflase piciorul foarte tare. Medicul de la cabinet, când o vede, vrea s-o interneze şi, pentru că ea refuză, îi prescrie nişte medicamente şi-i dă concediu medical 3 zile. Nici măcar n-am cumpărat medicamentele şi a doua zi umflătura a dispărut.

Frații din Hunedoara taxaseră un autobuz care avea să plece la Beiuş miercuri la ora 16. Am reţinut un loc şi pentru tata. Am aflat mai târziu că a plecat de acasă dimineaţa la ora 9, ca nu cumva să întârzie. Dl profesor Isac, faţă de care aveam obligație să-l anunț, ştia şi-şi reţinuse un loc la autobuz.

Miercuri dimineața, 21 iunie, primesc un telefon de la Cluj. Mă sună părintele ieromonah dr. Silvestru Prunduş, preot călugăr greco-catolic, prieten și admirator al fratelui Traian. Mă întâmpină cu cuvintele: “Condoleanțe, frate Nelu”. Și se scuză că, fiind bolnav, nu poate veni la funeralii, va trimite însă o telegramă familiei.

Și, într-adevăr, a transmis o lungă și interesantă telegramă. Iată conţinutul ei:

,,Familiei îndoliate, Dorz,

Livada Beiuşului nr. 9, jud. Bihor.

Trecerea în eternitate a fratelui Traian, mărturisitor eroic al credinței, constituie, pentru noi toți, legătura peste ceata suferitoare cubiserica glorioasă a martirilor și mărturisitorilor care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, între care şi cei din zilele şi de pe plaiurile noastre. Fiind bolnav, mă unesc de departe în rugăciune fierbinte cu întreaga familie îndoliată și odată cu îndătinatele condoleanțe, prin mijlocirea Maicii Sfinte, armonios lăudate în cartea „Minune şi Taină”, implor cu foc de la Domnul, urmaş vrednic spre edificare tuturor.

Ieromonah Silvestru Prunduş”

Au mai sosit telegrame şi de la alţi prieteni şi admiratori. Aceștia, deoarece nu au putut să vină la înmormântare, au dorit să fie totuşi prezenți în acest fel și să transmită familiei compasiunea lor. Țara toată era în frământare, căci fratele era bine cunoscut în multe cercuri şi toți cei ce l-au cunoscut cândva, indiferent de împrejurare, îl regretau și parcă se temeau de ceea ce, din superstiție sau din premoniţie, credeau c-o să urmeze.

Dar atunci nu mă puteam gândi la toate acestea, mă gândeam numai că trebuie să ajung înapoi la Beiuş cât mai degrabă.*

Nelu Beg

*La capăt de călătorie