Procesul din 29 iunie 1982
„…În dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când în toată Biserica creştină se sărbătorea amintirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată. Tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi într-o zi ca asta şi cei doi mari apostoli ai Bisericii şi credinţei noastre, Petru şi Pavel. Ce prevestire – şi ce cinste pentru noi!
Mă aşteptam să fiu numai eu. Când colo iată-l şi pe fr. Rus Lucian din Alba Iulia, Roşianu Vasile din Sibiu, Sandu şi Gusti cu Pop din Cluj… Şi iată şi apărând o mulţime de fraţi şi din alte părţi: din Hunedoara, Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… În curtea judecătoriei ne întâlneam astfel cu aceşti fraţi care aflaseră şi ei în grabă şi numai din întâmplare despre chemarea noastră aici – şi veniseră şi ei doar aşa ca să afle ce se va întâmpla cu noi.
Ne-am dus să ne uităm dacă nu cumva suntem înscrişi în lista afişată pe uşa judecătoriei pentru proces… Într-adevăr eram. Nu ne aşteptam la proces – şi într-adevăr iată-l. Nici nu ne mai gândim ce ne mai poate aştepta. Dar nu ne îngrijoram deloc… ca şi cum nimic din acestea nu ne-ar privi direct pe noi. Totuşi pe lista cu numele celor afişaţi pentru azi 29 iunie 1982 cu procese penale, eram doi. Primul era al unui învinuit pentru crimă, iar al doilea Dorz Traian pentru cărţi religioase. Cărţile religioase sunt puse alături de crimă… Restul procese civile: insulte, certuri, bătăi, înşelăciuni, etc.
Deci vom fi judecaţi. Deci ni s-a făcut proces. Grabnic, în ascuns, pe neştiute.
Frumoasă înscenare. Frumos fel de a judeca. Aşa, desigur şi sentinţa ne era dată, înainte chiar de a fi judecaţi… S-a făcut totul cred numai din cauza mea, pentru a mă lega numai pe mine. Cu ceilalţi desigur că n-au nimic ci i-a adus numai ca umplutură, numai spre a nu părea că totul este aranjat doar pentru mine. Dacă n-aş fi fost eu şi dacă n-ar avea ce au cu viaţa mea, atunci desigur că de ei nici nu s-ar fi ocupat nimeni şi întru nimic niciodată. Sărmani fraţi, total nevinovaţi, căzuţi numai ca să mă poată avea pe mine sigur în mână. Dumnezeule al izbăvirii, izbăveşte-i pe bieţii fraţi – iar pe mine ajută-mă să-i apăr şi să-i văd scăpaţi.
Eram foarte curios să văd totuşi ce fel de judecată se va face fără nici o înştiinţare mai dinainte la Procuratură, fără nici o apărare – măcar din oficiu. Fără nici o înştiinţare de adevărat proces. Se vede limpede că totul fusese judecat de mai înainte altundeva mai sus. Azi aici se va face numai un teatru, un paravan simplu şi străveziu, o înscenare. Şi vom vedea uşor îndată tot ce s-a petrecut – şi mai ales scopul care se urmăreşte…
Am luat şi noi loc printre ceilalţi pe bănci în sala de judecată aşteptând să vedem ce se va întâmpla. Întorc privirea înapoi şi văd în sală între cei din urmă şi pe Moldoveanu de la Sibiu. Venise deci şi el să vadă ce se va întâmpla cu mine, dar venise în aşa fel încât să nu mă întâlnească faţă în faţă. Şi tot aşa a şi plecat îndată ce piesa s-a terminat. Nu vedem în sală nici pe fr. Ghiţă nici pe sora Marta de la Braşov, deşi fuseseră şi ei cu noi în 6 martie. Şi asta ne-a făcut să gândim că dacă ar fi cu adevărat procesul propriu-zis, ar fi trebuit neapărat să fie prezenţi şi ei. Dar iată nu-s!
Toată sala se ridică în picioare: intră pe rând şi iau loc la masă actorii principali, două doamne în robe, preşedinta şi asesoarea, desigur şi un domn, desigur procurorul. Mai la o parte altă doamnă: grefiera.
După strigarea unor nume absente s-a trecut repede peste procesul de crimă dinaintea noastră. Nici unii nu i-au arătat absolut nici un interes. I-au fixat o amânare, ca să se ajungă repede-repede la noi. Se vedea că acesta era cel mai important lucru pentru astăzi: elementul surpriză să-şi facă efectul total asupra noastră. Noi care se ştia bine că eram total neobişnuiţi cu judecăţile, trebuie să fim luaţi cu mare grabă pentru ca nu cumva să ne dezmeticim înainte de a fi condamnaţi. Spre a nu se crea vreun neajuns în aranjamentele lor. Era clar că totul fusese mai dinainte pregătit ca noi să fim luaţi ca nişte oi din ţarc. Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat de la început cu o vădită prefăcătorie spre a nu ne da nouă de bănuit ci a ne lăsa impresia că au o foarte mare bunăvoinţă şi chiar o deosebită simpatie pentru noi. Arătau chiar dezinteres pentru amănunte. La sora Marta care fusese citată ca martoră s-a renunţat în fugă „ca să nu mai amânăm procesul spre a nu vă mai purta pe drumuri” – a explicat „binevoitoare” preşedinta. Despre „apărarea” care trebuia normal să apară la un proces nici n-a fost vorba… Nici măcar cea mai elementară conştiinţă a împlinirii unei datorii atât de cutremurătoare pentru care pusese un jurământ… Sau un simţ uman de dreptate şi respect faţă de cauza unor semeni. Ori respectul minim faţă de adevăr… Nimic, dar absolut nimic. Ce îngrozitor îl poate denatura şi falsifica pe om o doctrină fără Dumnezeu. Cum îi poate anula orice personalitate şi îi poate întuneca, orbi chiar, tot ce ar avea mai de valoare şi mai nobil în el, un om!
Am fost chemat primul – şi preşedinta mă întrebă:
– Îţi mai menţii declaraţia de la anchetă?
– Da – am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da. Dar tot ceea ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului nici contra Bisericii. Dimpotrivă, conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii neamului nostru şi a învăţăturii Bisericii noastre, folositoare şi necesare tuturor.
– Aţi ştiut că secta Oastea Domnului este interzisă. De ce nu aţi trecut la o altă sectă autorizată de stat?
La întrebarea aceasta am crezut că nu merită să-i răspund nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi, cu toată durerea sufletului meu jignit şi cu toată conştiinţa mea ofensată de totalul dispreţ pe care îl arăta. Şi de totala inconştienţă cu care vorbea nu atât despre noi cât despre cele mai sfinte valori ale neamului şi ale credinţei părinţilor noştri, care erau şi ale părinţilor ei – şi poate şi ale sufletului ei cândva… Am clătinat mustrător din cap, continuând s-o privesc drept în ochi, fără să-i răspund nimic. Aceasta trebuia s-o facă să înţeleagă mai mult decât i-ar fi putut spune orice răspuns. Nu ştiu, poate că a înţeles ceva sau poate că n-a putut să înţeleagă nimic. A privit spre procuror:
– Tovarăşul procuror dacă are ceva!
– Da. Să răspundă inculpatul de ce a scris şi a difuzat aceste materiale, dacă ştia că nu este voie?
– Pentru că necesitatea lor n-a încetat ci a crescut. Am explicat şi anchetei.
– De ce nu v-aţi mulţumit cu activitatea Bisericii? Dacă ziceţi că faceţi parte din Biserica Ortodoxă.
– Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
– Ai mai fost condamnat şi în trecut la 16 ani muncă silnică tot pentru aşa ceva. Statul nostru prin graţiere şi amnistie ţi-a arătat bunăvoinţă. De ce n-ai încetat?…
– Eu activez de 50 de ani în domeniul scrisului religios şi ştiu câtă nevoie este mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău ci numai ceva ce era necesar pentru popor şi credinţă… Şi…
– Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăţia inculpatului Dorz Traian şi a celorlalţi inculpaţi. Cer aplicarea art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a din Codul Penal. Condamnarea lor. Confiscarea tuturor materialelor aflate la ei. Şi plata cheltuielilor de judecată.
Şi se aşeză pe scaun.
– Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi? – mă întrebă preşedinta.
– Nu, nimic de la nimeni.
– Cine ţi le-a tipărit şi unde?
– Nu ştiu.
– Mai ai ceva de adăugat? Da! Vă rog să-i scoateţi de sub orice învinuire pe ceilalţi, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic. Eu i-am rugat iar ei m-au servit. Ei nici nu au scris şi nici nu au difuzat absolut nimic. Vă rog…
– Destul! – mă refuză preşedinta cu aroganţă şi duritate. Semnează declaraţia!
Următorul: Roşianu Vasile!
Fratele Roşianu a recunoscut şi el grăbit tot ce se petrecuse şi ceea ce declarase de fapt de la început. Era chiar şi mai sincer şi mai amănunţit decât i se cerea. Le tot explica pe larg cu nişte amănunte care pe ei se vedea bine că nu-i mai interesează. Cum într-o seară din luna ianuarie un cetăţean străin venit cu o maşină la poarta lui i-a oferit nişte cărţi religioase. Cum fratele Traian îi spusese lui mai dinainte că dacă va veni cineva să-i ofere astfel de cărţi să le primească fiindcă sunt ale mele, – el amintindu-şi de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunţat pe mine să mă duc să le iau. Eu am mers iar el mi le-a dat. Asta fusese totul.
– Câţi saci sau pachete cu cărţi ai primit?
– Patru sau cinci.
– Şi inculpatul Dorz Traian le-a luat pe toate?
– Da!
– Bine. Dar şi după aceea s-au mai găsit şi alte cărţi la d-ta. Pe acestea de unde le-ai avut?
– Tot fratele Dorz mi le-a dat altădată.
– D-ta n-ai difuzat nici o astfel de carte la nimeni?
– Nu, nici una.
– D-ta ştii să se fi primit de la cineva ceva bani cu drepturi de autor pentru aceste cărţi?
– Nu, nici cincizeci de bani.
– Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului ca Dorz Traian?
– Da, din 1935.
– De când îl cunoşti pe Dorz Traian?
– De 50 de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
– Bine. semnează!
Următorul: Pop Alexandru.
– D-ta, Pop Alexandru ai fost împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie anul acesta la Roşianu Vasile din Sibiu de unde ai luat nişte cărţi?
– Da!
– Câte pachete ori zeci de cărţi aţi ridicat?
– Cinci.
– Pe care declaraţie dată la anchetă o menţii?
– Pe ultima.
– Şi ce ţi-a spus inculpatul Dorz Traian să faci cu aceste cărţi?
– Să le duc la mine acasă unde să le păstrez până va veni dânsul să le ia.
– Dar d-ta n-ai dat nimănui vreo astfel de carte?
– Nu!
– Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
– Da!
– Bine. Semnează! Următorul: Pop Augustin.
– D-ta Pop Augustin ai fost cu maşina personală în seara de 6 martie anul acesta împreună cu inculpatul Dorz Traian şi cu fratele d-tale Pop Alexandru în Sibiu la Roşianu Vasile, ca să luaţi nişte cărţi?
– Da!
– Ai fost şi d-ta în casa lui Roşianu Vasile după acele cărţi?
– Nu!
– Dar unde ai fost d-ta atunci?
– Aşteptam în maşina pe care o parcasem în stradă ceva mai departe fiindcă în faţa casei nu era loc.
– Câte pachete aţi luat?
– Cinci.
– Şi unde le-aţi pus, în portbagaj sau în maşină?
– În maşină.
– Ce trebuia să faceţi cu aceste cărţi?
– Să le ţinem acasă până va veni fratele Traian ca să le ia.
– D-ta n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărţi?
– Nu, nici una.
– Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
– Da!
– Bine. Semnează.
Următorul: Rus Lucian!
– D-ta Rus Lucian, nu ai fost cu ei, dar la d-ta s-au găsit nişte materiale: o maşină de scris, nişte lucrări scrise cu ea, precum şi alte cărţi religioase. De unde ai avut maşina de scris?
– Am cumpărat-o acum vreo 7 ani de la un vecin evreu care pleca în Israel şi care mi-a oferit-o spre cumpărare împreună şi cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci s-o iau dar el a insistat de mine ca s-o iau spunând că am copii şi că le va folosi lor. Şi am cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru copii am luat-o.
– Ţi-a dat şi d-tale ceva cărţi inculpatul Dorz Traian?
– Nu. Ci numai mi-a împrumutat caietul cu Cântări Nemuritoare Vol. 8 din care copia băiatul meu de 16 ani, pentru a învăţa să scrie la maşină.
– De ce le scria în patru exemplare?
– Ca să aibă câte unul şi pentru ceilalţi frăţiori ai lui.
– De unde aveai cărţile care s-au găsit la d-ta?
– Le-am primit de la alţii, mai demult.
– D-ta ai mai dat cuiva astfel de cărţi?
– Nu aveam de unde să dau. Nu am avut decât câte un singur exemplar pentru mine.
– De ce nu-i înveţi pe copii altceva, nu lucruri de astea?
– Ei merg cu toţii la şcoală. Învaţă ei acolo ce trebuie să ştie.
– În altă parte nu merg?
– Mai merg la biserică fiindcă le place muzica. Toţi cântă în cor!
– Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
– Da, din copilăria mea.
– Bine. Semnează!
Următorul: martora Pop Firuţa.
– D-ta martora Pop Firuţa, trebuie să depui jurământ că vei spune tot adevărul şi numai adevărul. Altfel vei fi pedepsită.
– Da!
– D-ta ştii că soţul d-tale Pop Augustin, împreună cu fratele său Pop Alexandru şi cu inculpatul Dorz Traian au transportat din Sibiu de la Roşianu Vasile, nişte cărţi în seara de 6 martie anul acesta?
– Da!
– Erai acolo în maşină când au fost găsite aceste cărţi?
– Da!
– D-ta ai fost împreună cu ei când au luat cărţile?
– Nu!
– Ştii de la cine le-au luat?
– Nu. Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos, undeva în oraş.
– Şi d-ta eşti din Oastea Domnului?
– Da!
– Bine. Semnează declaraţia.
Apoi privindu-ne pe rând şi ridicându-se cu toţii să plece, preşedinta ne spuse:
– Rezultatul îl veţi putea afla mâine după ora zece la grefă.
Şi atâta a fost.
Dar noi cu toţii, chiar şi atunci eram şi mai convinşi că după felul sumar şi superficial în care ne judecaseră, după declaraţiile clare şi scurte, după ce nu avuseserăm nici un apărător, nici nu fusesem măcar întrebaţi dacă avem, – şi mai ales după nevinovăţia noastră totală şi evidentă, măcar a celor patru fraţi cel puţin, pe care nici nu-i numiseră „inculpaţi”, – măcar ei vor fi sigur achitaţi de orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc. De fapt numai pe mine singurul mă numiseră „inculpatul”…
Pentru ziua următoare, am hotărât cu fr. Roşianu ca noi doi să rămânem la Alba Iulia pentru ca mâine la ora zece, după cum spusese preşedinta care nu putea să mintă – ziceam noi – să mergem la grefa judecătoriei – să aflăm rezultatul.
– Nu se dau astăzi nici un fel de rezultate – ne spuse femeia de la grefă, când am întrebat-o în ziua următoare. Judecătorii sunt ocupaţi acum cu altceva. Veniţi mâine, ori poimâine, ori mai târziu. Dacă nu veţi avea unde să staţi aici în oraş, mergeţi acasă – şi vi se va comunica acolo sentinţa.
Oare nu ştia asta preşedinta? Atunci de ce ne-a minţit?
Am plecat fiecare spre casă rămânând să aşteptăm. Dacă fraţii din Alba Iulia vor afla ceva mai repede rezultatul, ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr, peste câteva zile sora Victoria, soţia fratelui Lucian ne aducea următoarea notă copiată după Registrul Proceselor Penale ale Judecătoriei Alba Iulia: HOTĂRÂRE: au fost condamnaţi inculpaţii: Dorz Traian la doi ani închisoare – pedeapsa maximă. Roşianu Vasile la un an şi două luni închisoare. Pop Alexandru şi Pop Augustin la câte un an închisoare. Rus Lucian la un an şi două luni închisoare. Pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a C.F. (Legea Presei, pentru scriere, înregistrare şi difuzare de materiale neautorizate. De la 3 luni la 2 ani închisoare ori amendă)…”**
**Istoria unei Jertfe vol.4 cap. 7 – Așa ne-au judecat
