Funeraliile
„Acolo unde afla-mi-voi odihnire
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmînt de cîntec şi iubire
acoperind cu drag mormîntul meu. ” (T. Dorz)
Pe la ora 9, miercuri dimineaţa, pornim spre Beiuş. Ajungem cu bine şi, aşa cum era de aşteptat, la ieşirea din oraş spre Livadă, Miliţia oprea toate maşinile. Ne opreşte şi pe noi, ne verifică actele, verifică maşina, notează numărul, apoi mă întreabă:
– Mergeţi la mort?
– Da, aici la Livadă.
– Bine, sunteţi liberi.
Avea să mă oprească și să noteze de mai multe ori în drumurile mele de la Beiuş la Livadă. La fel i-a oprit şi pe alții. Pe unii chiar i-a amendat pentru deficiențe, reale sau pretinse, la mașini. Dar n-au întors pe nimeni îndărăt, ci pe toţi câţi au venit i-au lăsat să treacă.
Primul lucru ce izbea privirile de cum intrai în sat era numărul mare de maşini parcate peste tot pe unde se putea. Toate uliţele şi toate curţile din sat erau pline, iar maşinile continuau să sosească. Sătenii erau foarte amabili. Parcă dintr-o dată deveniseră toți prieteni ai fratelui Traian. Căci abia acum, văzând numărul mare de oameni şi de maşini care sosiseră din toate colţurile tării, aveau să înteleagă mai bine cine fusese omul pe lângă care trăiseră viața lor fără să înțeleagă mare lucru din viața lui.
Fratele era depus în casa din dreapta, în camera mare de la stradă. Nu i s-a schimbat deloc fața, a rămas aşa cum era când am plecat noi și așa avea să rămână până s-a închis sicriul. Fără pic de înnegrire și fără pic de miros, deși eram la începutul verii. „Lipsa totală a mirosului – zicea un preot – este unul din semnele sfințeniei. Sfinții nu putrezesc.”
La capul fratelui era un sfeşnic în care ardea o lumânare, cum se obişnuieşte. Iar de sfeşnic atârna bastonul pe care-l cumpărasem de la Timişoara. Mai mulți frați bătrâni aveau să-l ceară pentru ei, dar primul l-a cerut fratele Hoza de la Dej şi Florica i l-a dat lui.
Pe peretele din spatele sfeşnicului era un tablou cu părintele Iosif şi cele două calfe: Marini şi Dorz. Iar dedesubt, scris impecabil, pe o hârtie galbenă lucioasă, ultima strofă din poezia „Solia vieţii mele”:
„Şi chiar din Porţile Divine/
spre voi îmi mai întorc privirea,/
căci şi-n pămînt şi-n cer, cu mine,/
întreagă, eu vă duc iubirea.”
În jurul sicriului se formează un șir lung și neîntrerupt de frați care vin să-l mai vadă o dată pe fratele. Mă apropii şi eu de sicriu. Ce șocantă este imaginea aceasta a fratelui, stând întins pe spate! Altădată, când intra cineva în casa lui, fratele se ridica în picioare, îi întindea mâna şi îl primea zâmbind bucuros. Acum însă stă nemişcat şi indiferent la toate gesturile şi reacțiile fraților… lar reacţiile fraţilor sunt diferite, potrivit cu structura sufletească, plămădită în timp, a fiecăruia. Însă ele sunt spontane şi mai ales naturale. Unii vin lângă sicriu şi acolo fac o rugăciune ori păstrează un moment de reculegere. Alţii însă izbucnesc în plâns încă de la uşă ori chiar de cum intră în curte. Unii îl sărută pe frunte ori îi sărută mâna, cum făceau altădată. Alţii doar îl ating, păstrând oarecare distanță față de sicriu. Dar absolut toate gesturile exprimă durere, amărăciune, păreri de rău, prețuire fără margini…
Lângă sicriu se fac încontinuu poze. Fiecare dorește o poză cu fratele, ca o ultimă amintire, o poză de pe urmă pe care să o pună lângă celelalte ce le are cu fratele. Căci, fiind fratele un om atât de iubit și de prețuit în Oastea Domnului, orice frate sau soră, de cum veneau în Lucrare, doreau să aibă în casa lor o poză a fratelui Traian. Aşa se face că circulau printre fraţi tot felul de poze din diferite ipostaze şi momente ale vieții. De asemenea la nunţi sau la adunări, când apărea fratele, dacă situaţia permitea, era ținut ore întregi în fața obiectivelor şi a blițurilor de tot felul, unele chiar foarte ieftine, pentru a imortaliza un eveniment. Unii fraţi au albume întregi cu poze ale fratelui Traian sau ale lor cu dumnealui. De aceea acum, când pleca pentru totdeauna, mai doreau o poză, o ultimă poză ca amintire şi ca dovadă că au fost la funeralii.
Şirul de frați în jurul sicriului rămâne neîntrerupt toată noaptea, iar șirul de frați ce vin de la Beiuș spre Livadă este cam tot aşa. Vin şi vin mereu. Astfel că joi dimineaţa mulțimea care umple curtea, strada, satul era cu adevărat impresionantă.
Din pricina aglomeraţiei, cu greu se mai putea intra în casă, dar cine dorea cu tot dinadinsul şi insista putea totuşi să intre. Miercuri după-masă, înaintea începerii programului, s-a ținut un mic sfat frătesc, primul fără fratele Traian. S-a discutat despre înmormântare, despre nevoia de ordine în program și de atenție în vorbire. Eram însă cu toţii aşa de trişti şi de marcaţi de eveniment, încât cu greu se legau discuţiile între noi. Aşa că, odată stabilite cele câteva lucruri, am ieşit cu toții la program.
S-a făcut puțină evanghelizare la priveghiul fratelui. Făcuse dumnealui toată viața numai evanghelizare, foarte rar vorbea despre sine. Acum toţi vorbitorii, fără exceptie, elogiau personalitatea celui plecat în veșnicie, găsind inspirate asemănări cu marii oameni ai Bibliei. De asemenea, îşi aminteau mulţi fraţi întâmplări ori discuții mai deosebite avute cu fratele. Dar, mai ales, fiecare în felul său voia să-și ia un rămas-bun, un „la revedere” până când vom fi iar împreună.
Impresionează mult relatările celor două surori, Violeta şi Estera, despre perioada spitalizării la Timişoara, apoi la Beiuş şi despre plecarea fratelui în veşnicie. Ascultam și eu emoţionat, căci cu ochii minții revedeam aievea tot ce trăisem şi eu cu puţin timp mai devreme. S-a făcut o rugăciune de încheiere pe la ora 2 noaptea, însă privegherea a ținut până dimineața cu cei care continuau să sosească. Joi dimineaţa, ziua înmormântării, la ora 6, programul de dunare reîncepe cu toată puterea dată de importanța ultimei zile. Se înregistrează tot şi se filmează cât se poate. Dar nici microfonul, nici aparatul foto, nici camera video nu pot reda în întregime ceea ce inundă acum sufletele. Căci niciodată fraţii aceştia nu au mai plâns şi nu au mai cântat aşa. N-au trăit nicicând şi nu vor mai trai niciodată o emoţie atât de puternică și înaltă ca cea pe care o trăiesc acum.
O poză mare a fratelui, cu bandă de doliu, îi străjuieşte pe cei ce se perindă la microfon şi obligă la responsabilitate. Cei ma cunoscuţi fraţi au rămas să vorbească în această zi de pe urmă. Vor mai vorbi, de asemenea, unii prieteni și admiratori ai fratelui.
Astfel, vicarul greco-catolic de la Cluj, părintele Langa, aduce salutul bisericii sale fraților din Oastea Domnului. Începe cu versetul: „Doamne, buzele mele voi deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”. Și continuă: „căci a vorbi astăzi despre fratele meu mai mare, Traian Dorz, înseamnă a-mi deschide buzele ca să vestese lauda lui Dumnezeu. L-am cunoscut pe fratele Traian așa cum poate puțini dintre dumneavoastră l-aţi cunoscut, căci în anul 1950 ne aflam amândoi în aceeaşi celulă întunecoasă care nu avea numai zăbrele, ci avea și obloane de scânduri ca să nu pătrundă lumina, uitându-se că în spatele obloanelor şi a zăbrelelor se afla lumina. Acea lumină era în sufletele noastre, acea lumină o răspândea în jurul său fratele Traian Dorz. …Puține lucruri ne-a vorbit fratele Traian atunci pentru că gurile ne erau ferecate. Puține poate că şi dumneavoastră veţi putea vorbi. Nu aveți cu toții la îndemână amvoane, nu aveţi cu toții la îndemână tribune, dar aveţi la dispoziţie un cuvânt mai puternic decât orice vorbă: aveți la dispoziție rugăciunea, aveți la dispozitie fapta bună, aveți la dispoziție dragostea. …Acest lucru l-a făcut fratele Traian în închisoare: a iubit, a iubit, a iubit.”
Un medic de la Cluj, dr. Florea, pe care fratele Traian l-a vizitat de mai multe ori în drumurile sale pe la frați, a ținut să împărtășească impresia puternică pe care i-a produs-o personalitatea fratelui Traian atunci când l-a cunoscut: „… Cu mulţi ani în urmă, tânăr fiind, am ajuns să cunosc poeziile lui Traian Dorz. Nu știam ce vârstă are, dar mi-au plăcut și le-am citit de multe ori. Am auzit despre el în Moldova, la Fălticeni, și am dorit să-l cunosc. Am trecut apoi ani de zile şi am tot dorit să-l întâlnesc. S-a întâmplat însă să-l cunosc pe fratele Bratu din Moldova, care mi-a dat o fotografie cu fratele Traian.M-am bucurat când am văzut fotografia. Şi l-am privit, şi l-am privit.. Cum poate omul acesta să se adreseze sufletelor, inimilor, asa de frumos, așa de adânc? N-am crezut că am să-l văd vreodată si i-am pus poza în albumul familiei mele.
Dar, într-o zi, eram la cabinet şi consultam, şi cine credeți că intră? Nu-mi venea să cred! Se prezintă un om simplu, un om modest, dar cu o faţă care strălucea ca faţa lui Ștefan, ca a lui Moise! Era Traian Dorz! Mi-a tremurat mâna când a dat mâna cu mine.
– Bunul meu, dragul meu – am zis, de 40 de ani aştept să te cunosc…
Ce am văzut în el? Un om care risipea în jur blândeţe, bunătate, gingășie, dragoste de Dumnezeu şi de aproape…”
Domnul profesor Isac de la Hunedoara îl elogiază pe fratele ca personalitate de cultură aleasă:
„.. S-a spus că a fost un om simplu, un plugar. A pornit din această casă modestă, dar vă rog, acordați-mi creditul că l-am cunoscut din conversații și din ceea ce-a scris. Să ştiți că a fost unul din oamenii de cea mai înaltă cultură si formație culturală pe care-i avem astăzi. Adică, ca autodidact, cunoştea istorie, filozofie, literatură națională şi universală încât putea rivaliza şi susţine o discuție cu cei mai înalţi oameni de cultură pe care-i avem la ora actuală. De altfel, o să vedeţi pe parcurs că are o gândire de filozofia istoriei cu care va fi invidiat de cei mai mari gânditori în domeniul istoriei.”
Programul e aşa de plin, de bogat, de emoționant, pe întreaga lui durată. Pe la ora 12 se face o chemare la legământ, apoi rugăciunea. Se fac multe legăminte. Momentul e cât se poate de potrivit pentru o astfel de hotărâre.
De acum urma să se săvârşească rânduiala bisericească a înmormântării. O va face un sobor de 9 preoţi, între care vicarul episcopal, protopopul de Beiuş, preotul local şi alţi preoţi din împrejurimi. Preoților veniţi din alte zone nu li s-a permis să oficieze. Totuşi părintele Ungur Iosif de la Cluj s-a îmbrăcat pentru slujbă şi s-a strecurat între ceilalţi preoţi, puțin mai în spate. Iar când avea prilejul, făcea să răsune vocea lui puternică. Dacă a îndrăznit, a reuşit, nimeni nu i s-a opus.
Prima predică o ţine vicarul, care îl prezintă și îl laudă puțin pe fratele ca „bun român şi bun creştin”; atât. Apoi protopopul, tot cam la fel, niciun cuvânt despre viaţa fratelui, despre vasta sa operă poetică și în proză. Îi citează parcă ostentativ pe Eminescu, pe Milton, citează o legendă populară, însă niciun vers din opera dorziană. Doar preotul local are o vorbire ceva mai de la suflet și, după ce citește o scurtă biografie întocmită de fratele Gicu, încheie cu o poezie a fratelui pe care o citeşte în întregime:
„EU NU ȘTIU, DOAMNE, UNDE ÎNCĂ
îmi vei mai duce pașii mei,
dar ştiu că Tu vei fi oriunde
lumină sfîntă pentru ei.
..Eu nu stiu, Doamne, viitorul,
dar stiu că el e-n mîna Ta,
ajută-mi să nu uit aceasta,
ca linistit să-Ţi pot urma.”
S-a putut vedea acum marea deosebire între predicile oficiale ale unor preoţi și cele de suflet ale fraţilor, dintre vorbirile celor ce l-au cunoscut şi ale acelora care l-au şi iubit, dintre o vorbire rostită din obligaţie ori din complezenţă şi alta izvorâtă dintr-o inimă inundată de iubire și durere.
De la Livadă până la Mizieş, unde este cimitirul, se poate merge fie pe drum, spre Beiuş, până la asfalt și mai departe pe şosea, distanța fiind cam de 7 km. Fie pe o scurtătură, peste câmp, ce reduce drumul cam la jumătate. Fraţii au hotărât să se meargă pe drumul cel mai lung, iar sicriul să fie purtat descoperit, pe umerii fraţilor. „Și fratele Traian ne-a purtat destul pe umerii săi”, argumentau cu tărie frații Petrescu de la Suceava.
La înmormântare fraţii au venit rând pe rând, fiecare când a putut ajunge, şi au stat pe unde şi-au putut găsi un loc, fie în curte, fie în coridor, în grădină ori chiar în stradă cei ce-au venit mai la urmă. Și de oriunde ai fi privit tot nu-i puteai vedea pe toți cei prezenți. Abia acum la plecare, când toți pornesc spre cimitir e uimitor cât de multă lume este! Coloana de fraţi se întinde pe mai mulți kilometri, iar cea de maşini tot cam la fel. Niciodată nu a mai văzut Beiuşul ceva asemănător. Vedea acum. Căci mulţi oameni din oraş veniseră la intersecţie să privească mulţimea ce nu mai contenea trecând. Fără să ştie, trăiseră aşa de aproape de un om atât de mare. A trebuit ca el să moară pentru ca abia apoi ei să afle cine a fost. Viața lui nu le spusese nimic, moartea lui însă obliga acum la meditaţie atentă.
De o săptămână plouase pe aici aproape încontinuu. Urmele şuvoaielor se vedeau la tot pasul. Însă de ieri de la prânz ploaia s-a oprit, iar cerul s-a înseninat. Astfel că, vremea fiind frumoasă și fiindcă la capătul drumului ne aştepta un gol, o groapă adâncă si întunecoasă, nu ne grăbeam să ajungem repede la cimitir.
Locul pentru mormânt fusese ales de către preot, prin consultare cu frații şi familia fratelui. Şi era cel mai potrivit posibil din întreg cimitirul: singur, numai cu Domnul, cum fusese de multe ori şi-n viaţă. Iar în jur verdeaţă, multă verdeaţă. Au ales alții pentru dumnealui, căci fratele nu se preocupase de lucrul acesta în timpul vieții. Mai ales în ultima vreme lăsase să se înţeleagă că nu dă mare importanţă acestui lucru. Spusese de mai multe ori și chiar scrisese undeva: „Unde voi muri, acolo să mă îngropaţi”. Dar nu insistase în mod deosebit nici în această privinţă.
Se interesase într-o vreme de locul liber de lângă mormântul părintelui, de la Sibiu. Rugase pe un frate să se intereseze şi să caute să-l cumpere pentru dumnealui. Fratele respectiv încercase până la un punct, dar, complicându-se lucrurile, abandonase problema.
Avusese totuşi fratele o dorinţă tainică în acest sens, ca un vis. Era o dorință intimă, confidențială, pe care cu greu a destăinuit-o. Dorea fratele să meargă la lerusalim să vadă locurile sfinte. Să vadă pe unde a călcat Mântuitorul, apoi să rămână și să moară acolo. Nu-l interesa să trăiască la lerusalim, ci doar să moară și să fie înmormântat la locurile sfinte. Dar n-a fost să fie așa. Domnul a vrut altfel. Iar pentru că fratele a murit aici şi nu la Ierusalim, va trebui să devină Mizieşul un lerusalim. Dacă dumnealui nu a putut să ajungă acolo, ni l-a creat nouă aici, iar ceea ce se întâmplă azi la Mizieș este de bună seamă începutul…
Cimitirul e plin de lume. Frații cântă cântările fratelui Traian, cum de alfel au cântat începând de acasă pe tot parcursul drumului, iar acum nu se îndură să plece. Sunt însă foarte obosiți. Veniseră de departe cei mai multi. Slujba durase mult. Drumul până aici fusese totuși lung și, deși e seară, frații încă nu pleacă. Mai vor ceva. Mai vor un cuvânt la marginea gropii, un cuvânt de despărțire.
Dar nu pleacă nici preoţii. Şi ei sunt obosiţi, dar nu vor să plece înaintea fraților, ci îi tot îndeamnă pe frați, zicându-le: „Haideți să mergem, e târziu!”
Se înţelegea din spusa aceasta că nu vor pleca decât odată cu fraţii. Era condiţionată plecarea unora de a celorlalți. Aşa încât la mormânt nu s-a mai predicat de către nimeni, ceea ce precis s-ar fi întâmplat dacă preoţii ar fi plecat mai repede.
Se cântă însă continuu. Se termină o cântare şi după o scurtă pauză începe alta. Ar fi încăput și ar fi fost potrivită o predică sau două. Dar nu s-a putut. Aşa că frații, fiind așa de obosiți încât aproape nu mai puteau nici cânta, nici plânge, la apelul repetat al vicarului de la Oradea, în grupuri mici de doi sau trei, încep să plece.
Sunt tot mai puțini în cimitir. Se astupă groapa și se așază deasupra coroanele de flori. Ce multe şi ce frumoase sunt! Le aşezăm cu grijă pe mormânt şi, trecându-le pe toate prin mâini, citim ce scrie pe fiecare panglică. În acest fel trecem în revistă o bună parte din frații care au fost aici. Constatăm încă o dată durerea unanimă a fraților de pretutindeni şi le mulţumim în gând tuturor.
Am mai rămas puţini lângă mormânt. Se mai fac fotografii, se mai cântă, iar peste lunca Beiuşului, încet, coboară seara. Frații au plecat cu toții. Se ajunge şi se pleacă greu din acest colț de țară. Plecăm și noi, cei câțiva care am rămas mai la urmă. Plecăm lăsând în urma noastră un mormânt şi-o cruce, şi atâtea doruri, şi atâtea lacrimi. Mormântul pare un munte de flori cu o cruce în vârf. „Nu-mi acoperiţi mormântul cu cununi, ci cu iubire” -scrisese cândva fratele. Doamne, ce gol mi-a rămas sufletul..
Se încheia astfel cel mai extraordinar eveniment din viața mea de până acum. Se încheia o viaţă de om cu totul neobişnuită și unică despre care se va vorbi şi se va scrie mult de acum încolo. Se încheia şirul suferinţelor fratelui Traian, șir început în anii tinereții și culminând cu ultimele trei săptămâni când a fost purtat de la un spital la altul, de la un doctor la altul, dar totul a fost în zadar.
Spusese cândva fratele: „Data nașterii şi data morții sunt hotărâte de Dumnezeu cu mult înainte de a ne naște noi. Data nașterii o cunoaştem, dar a morții nu o ştie nimeni, ci numai Dumnezeu.” Şi data plecării fratelui Traian în veşnicie fusese de mult hotărâtă de Dumnezeu şi avea să fie aceasta: 20 iunie 1989.
