Meditaţii la Epistola către Filimon
Scrisoare de recomandare a dragostei
Salutul inițial al lui Pavel (Filimon 1:1-3)
“Din salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul.” (Pr. Iosif Trifa)
1 Pavel, întemniţat al lui Iisus Hristos, şi fratele Timotei către preaiubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru,
2 către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta:
3 Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!
În general, fie că vorbim de o carte, de un film sau poate chiar de o conversație, introducerea are un rol extrem de important. O introducere, dacă este bună, poate să stârnească interesul, să impulsioneze spiritul sau, dimpotrivă, să ducă la închiderea prematură a unei cărți, la părăsirea unui cinematograf după ce filmul abia începuse sau la pierderea interesului pentru a continua un dialog abia inițiat. Cu alte cuvinte, introducerea poate să dea o perspectivă pentru ceea ce urmează.
Scrisoarea către Filimon începe, așa cum obișnuiește autorul și în alte epistole ale sale, cu un salut. Un salut simplu care, deși ar putea fi trecut ușor cu vederea, spune multe despre caracterul duhovnicesc al lui Pavel și trasează direcția în care se va îndrepta scrisul pe mai departe: o scrisoare de la un vrednic slujitor al lui Hristos către un preaiubit frate în credință, dorind harul și pacea care pot să vina doar de sus, “de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos”.
Din salutul introductiv putem afla câteva lucruri esențiale despre Pavel, în scurte cuvinte.
I. Aflăm cum se vedea pe sine apostolul Pavel
“Pavel, întemniţat al lui Iisus Hristos”
Modul în care se prezintă apostolul Pavel pe sine este “întemniţat al lui Iisus Hristos”, sau, în altă traducere, “legatul lui Iisus Hristos”. Vedem că, pentru acesta, era mai importantă identitatea sa duhovnicească decât cea lumească. Faptul că avea o cultură înaltă, că era cetățean roman sau că-l avuse ca îndrumător pe marele rabin Gamaliel însemnau prea puțin pentru Pavel față de a fi “întemniţat al lui Iisus Hristos”, “rob al lui Iisus Hristos” sau “apostol al lui Iisus Hristos”, după cum se prezintă în introducerea altor epistole ale sale. El nu se vede nici prizonier al Romei și nici întemnițat al lui Nero, ci, pentru Pavel, a fi întemnițat din pricina Evangheliei lui Hristos pare să fie mai degrabă un titlu pe care-l poartă cu onoare decât o povară de care abia aștepta să scape.
Iată, însă, o întrebare pe care am putea să ne-o punem pornind de la acest fapt: cât de important este pentru noi dacă suntem, spre exemplu, ingineri, profesori, doctori, antreprenori, chiar soți ori părinți (conform Matei 10:37), oameni influenți sau din orice altă categorie în raport cu a fi urmași ai lui Hristos sau ostași ai Domnului? Și cât de mult se vede asta în modul în care ne trăim viața noastră? Ce pot să spună cei care ne cunosc, în primul rând, despre noi? Și care este perspectiva noastră cu privire la identitatea noastră duhovnicească? Ne onorează faptul că suntem slujitori ai Domnului sau ostași ai lui Hristos sau, mai degrabă, nu prea ne-am dori să fim cunoscuți astfel, în general?
II. Aflăm cum îi considera pe alți credincioși
“… şi fratele Timotei către preaiubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta.”
Modul în care îi descrie pe alți credincioși arată apropierea și legătura strânsă cu aceștia: fratele Timotei, preaiubitul Filimon – tovarăș de lucru (sau împreună lucrător, în altă traducere), sora Apfia, Arhip – tovarășul de luptă (sau împreună luptător ori ostașul dimpreună cu noi, în alte traduceri). Apostolul Pavel îi vedea pe ceilalți creștini ca parte din familia sa și parteneri împreună cu el în lucrarea încredințată lor. Fraternitatea lor în Hristos era caracterizată prin dragoste frățească, muncă pentru sporirea Evangheliei și luptă pentru apărarea cauzei Domnului Iisus. În Hristos, toți devenim frați între noi, mai trebuie doar să ne vedem și comportăm ca atare unii cu alții.
Există o diferență între a numi pe cineva frate și a-l considera frate. Unul dintre războaiele recente, cel dintre Rusia și Ucraina, a fost numit pe bunǎ dreptate și fratricid – adică un război între frați, de aceeași credință chiar – ortodoxă, care se omoară între ei. Prima crimă din istoria lumii a fost un fratricid – Cain își ucide fratele, pe Abel. Adevărul este că doar numindu-ne frați între noi nu este suficient, ci trebuie să ne și arătam dragoste frățească unii față de alții, cum vedem la apostolul Pavel. Pentru el, dragostea frățească era vie, arătându-se prin fapte.
Legat de celelalte apelative, tovarăș de lucru și tovarăș de luptă, câți dintre noi putem spune că suntem pentru cineva partener de slujire? Avem în lumea aceasta colegi de muncă, parteneri de afaceri sau alți însoțitori în diferite activități, dar putem noi spune că avem și parteneri de slujire în lucrarea Domnului?
De asemeanea, din salutul către Biserica din casa lui Filimon, observăm că acesta din urmă și-a transformat chiar locuința proprie în loc de adunare al creștinilor. În primele secole ale creștinismului, cel mai probabil credincioșii nu aveau clădiri specifice cum avem noi astăzi biserici, ci case particulare pe care unii și le puneau la dispoziția trupului lui Hristos – Biserica. Într-una din scrierile sale, părintele Iosif Trifa subliniază importanța adunărilor mai mici de frați, spunând: “Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrînse de fraţi. Eu pun mai mare preţ pe adunările celor doi-trei decît pe adunările cele mari. [..] Prin adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară mai ales făgăduinţa de la Matei 18, 20. Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici lumea, nici iadul. Mă uit duhovniceşte peste fronturile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări. Părăsiţi de toţi, batjocoriţi de toţi, fraţii ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul Se coboară între ei, îi mângâie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.“
Fără să neglijăm deloc importanța bisericii ca spaţiu consacrat slujirii liturgice, ce frumos ar fi dacă fiecare am reuși, într-o oarecare măsură, să ne transformăm casele noastre personale în locuri ale manifestării harului divin, prin rugăciune regulată, citire din Cuvânt și laudă la adresa Domnului, împreună cu cei din familie și, de ce nu, din când în când, și cu alți frați pe care îi invităm în casele noastre.
III. Aflăm ce dorea să le ureze altor credincioși
“Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!”
Urarea pe care le-o face fraților este una plină de semnificație: “har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos” este o binecuvântare pe care Pavel le-o dorește din partea lui Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul.
De cele mai multe ori, salutul reprezintă primele cuvinte prin care interacționăm unii cu alții și, chiar prin acesta, putem sǎ Îl mărturisim pe Dumnezeu, motiv pentru care părintele Iosif Trifa s-a frământat timp de un an pânǎ sǎ formuleze salutul mișcării duhovnicești Oastea Domnului: “Slăvit să fie Domnul!” și răspunsul: “În veci, amin!”. Exemple de saluturi pot fi: “Salut! Bună ziua! Ciao! Sănătate! Pace! Doamne ajută! Hristos a înviat!” etc. Dacă le analizăm cu atenție, vedem că unele saluturi transmit ceva și despre Dumnezeu, pe când altele nu. Zilnic se întâmplă să intrăm în vorbă cu diverse persoane și poate că cel mai simplu mod prin care Îl putem mărturisi altora sau lăuda public pe Dumnezeu este dat de salutul nostru. Spune până și salutul nostru ceva despre Dumnezeu? Iată o întrebare la care merită să medităm fiecare în parte!
Revenind la salutul apostolului Pavel: “har și pace”, acesta este o expresie a împreună lucrării dumnezeiești făcute de Tatăl și Fiul pentru mântuirea omului.
Legat de aceasta, îmi amintesc că, pe când eram student, mergeam deseori cu ocazie între Zalău și Cluj, iar uneori trebuia să aștept mai mult timp până să mă ia cineva cu mașina. De fiecare dată când cineva mă lua, eram bucuros și recunoscător, iar la final ofeream o anumită sumă pentru serviciul de transport oferit. Uneori se mai întâmpla ca unii șoferi să refuze să-mi ia bani, așa cum s-ar fi cuvenit, iar aceasta poate fi văzută ca o expresie a harului.
Prin păcat, noi toți ne-am îndatorat față de Dumnezeu, fără a putea de unii singuri să ne plătim datoria. Și atunci, Dumnezeu, prin harul Său, a hotărât să ne ierte de datorie prin jertfa de la cruce a Domnului Iisus, care ne împacă cu Tatăl ceresc. Tot aşa, și pe plan interuman, datorită faptului că ne mai greșim unii altora, “îndatorându-ne” unii față de ceilalți, vom putea să trăim în pace unii cu alții doar în măsura în care ne acordăm har, iertându-ne și dând dovadă de îngăduință între noi. Doar uitându-ne la Iisus cel Răstignit, expresia cea mai vie a harului care aduce pacea, vom putea și noi, creștinii, să trăim în har și pace unii cu alții.
Andrei Hadade
