Romani 2,10-16
Textul biblic din apostolul acestei duminici este strâns legat de evanghelia zilei pentru că împreună completează portretul urmașului pe care Hristos Îl dorește. Chemarea Domnului este directă, clară și cu autoritate. Răspunsul apostolilor este la fel: ”îndată, ei au lăsat mrejele și au mers după El” (Ev.Matei 4.19). Acest răspuns devine filtrul prin care se poate vedea felul în care cineva îl urmează pe Hristos.
Apostolul Pavel le vorbește romanilor la începutul capitolului doi despre necredința care se poate prevedea în câteva comportamente vizibile. Primul semn al necredinței este judecarea altora, prin care te pui în locul lui Dumnezeu, înlăturându-L din scaunul de Judecător. Păcatul este cu atât mai mare cu cât vremea judecății încă nu a sosit, condamnând înainte de vreme, furând astfel aproapelui ocazia de a se pocăii. Al doilea păcat este că judecând pe altul te judeci pe tine, condamnându-te primul, și îți atragi aspra-ți osânda ne pocăinței. Cine judecă pe aproapele se ridică mai presus de el și se așează pe scaunul înalt al mândriei de unde greu te poți mai poți coborî. De la această ”înălțime” nu se poate vedea ”bogăția bunătății, îngăduinței și lungii răbdări a lui Dumnezeu” care îndeamnă la pocăință. Un alt păcat ce se nașe din judecarea celuilalt este ipocrizia, datorită faptului că și tu faci același păcate, dar mai grav este că te înșeli singur crezând că Dumnezeu se uită la ce se vede în afară. Apoi, judecând pe cel de lângă tine produci ”material de ceartă și bârfă” care odată scos la lumină înveninează sufletele celor care se hrănesc cu el. De aceea Sfântul Pavel scrie apăsat că răsplata acestor fapte este mânie, urgie, necaz și strâmtoare (2.8-9).
Dar celor care au înțeles chemarea Domnului le este pregătită slavă, cinste și pace (2.10). Dovada că ți-ai primit cu adevărat chemarea de ”pescar de oameni” (Matei 4.19) este înțelegerea faptului că nu poți judeca pe cei pe care vrei să-i salvezi. Omul pierdut trebuie scos din moarte fără să se aibă în vedere fața lui. Cei ce pier, cunoscând sau nu cunoscând adevărul, au nevoie să fie scoși afară din apele pieirii mai întâi, și apoi începe procesul curățirii.
Dorința Tatălui Ceresc de mântuire a tuturor oamenilor se vede în răbdarea pe care Și-o revarsă peste fiecare, mai ales atunci când unii cred că pot cumpăra Dragostea Lui cu lucrurile care se văd. Apostolul Pavel ne pune în gardă avertizându-ne că Dumnezeu nu se uită la fața omului, ci la lucrurile ascunse ale oamenilor. Acest adevăr a fost propovăduit de Însuși Mântuitorul prin diferite învățături și parabole. Disputele cele mai provocatoare pentru Domnul Isus au fost cele cu fariseii, arătând gravitatea ipocriziei. Cel mai grav aspect al ei nu este falsitatea celui care o trăiește, ci faptul că Îl limitează pe Dumnezeu, crezând că El nu vede dincolo de aparențe, de ceea ce se vede. De aceea Domnul Isus îi numește pe aceștia ”morminte văruite”, care spală blidul pe dinafară.
Evanghelia are un mesaj clar cu privire la modul în care Dumnezeu se uită la om. Privirea Lui este îndreptată direct spre inima omului pentru ca din ea izvorăsc toate cele din afară (Marcu 7.20-21). Ochiul Domnului este ațintit spre ascuns acolo unde ne și învață să ne plecăm la rugăciune, să facem milostenia, etc. să ne întâlnim cu El. Religiozitatea fără relație este dăunătoare și condamnată de Domnul. Forma fără conținut poate înșela pe oameni dar nu pe Dumnezeu. Aceștia sunt cei care dau naștere la dezbinări și care n-au Duhul. Sfântul Iuda îi numește stânci ascunse la la mesele voastre de dragoste, niște nori fără apă, pomi tomnatici fără rod, valuri înfuriate ale mării și niște stele rătăcitoare (Iuda12-13). Fățărnicia acestora ascunde goliciunea lor și caracterul lor mincinos.
”Spălătorii de blide” stau la suprafață, lângă fereastră și privesc pe drum la ceilalți oameni judecându-i, acuzându-i. Ei pozează de la depărtare ca fiind impecabili și caută să atragă laudele celorlalți printr-un ”frunzăriș activist” cu o aparență de rod, însă în ascuns eu sunt goi, nu poartă hrana necesară. Ei pun și pe alții aceeași povară a cantității fără calitate, a smochinului înfrunzit fără smochine. ”Nemulțumiți cu soarta lor, trăiesc după poftele lor , gura le este plină de vorbe trufașe și slăvesc pe oameni pentru câștig” (Iuda 16).
”Minerii” au ”mânat la adânc” pentru a scoate mărgăritarele ascunse și le păstrează în coșul inimii ca mai apoi când vor ieși la suprafață toți să beneficieze de valoarea lor. Aceștia nu au vreme de a privi la alții pentru că sunt ocupați cu munca în adânc, ca mai apoi toți să poată vedea rodul muncii sufletului lor. Aceștia sunt preocupați mai întâi să fie și apoi să facă, iar acest proces al devenirii se poate realiza doar în taină, în prezența Celui care cinează cu cei ce-I deschid ușa inimii pentru a intra.
În ziua Înfricoșate-i Judecăți cei care au lucrat în taină, care au purtat de grijă fraților Domnului într-un mod real, nu pentru a fi văzuți și lăudați, ci cu ”normalitatea ne bătătoare la ochi”, vor fi chemați de-a dreapta. Aceștia nu se considerau extraordinari sau demni de laude, ci în simplitatea smereniei sincere au fost robi credincioși și înțelepți dând hrană la vremea potrivită cetei de slugi peste care au fost puși de stăpân (Matei 24.45).
Fața omului și inima omului sunt două ogoare în care lucrăm fiecare. Unii caută să arate bine, să dea bine pentru cei care privesc, să fie buni de privit și de lăudat ( le merge doar numele că trăiesc dar sunt morți), alții în liniște, departe de lumea dezlănțuită a reflectoarelor, lucrează smeriți și cuminți pământul inimii, aducând rod înzecit. Unii se preocupă de fard și var, alții își șterg frunțile de sudoare. Dar, Dumnezeu nu are în vedere fața omului, ci va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor.
Amin
