Considerații generale
Așa cum v-am obișnuit deja, următorul evanghelist despre care doresc să discutăm este Luca, considerat și apostol. În afară de cei doisprezece apostoli aleși de Domnul Isus Hristos, au mai existat și alți apostoli precum Iacov și Iuda, frații Domnului, apostolul Anania, apostolii Pavel, Barnaba și Sila și, nu în ultimul rând, apostolul Luca.
Luca a fost de origine grec, născut în Antiohia Siriei, în orașul Orontes [1]. A fost medic, dar și pictor, fiind considerat primul iconar al Bisericii [2]. În greacă Lucanus sau în latină Lucas, a făcut parte dintre cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului și vorbea fluent limbile greacă, ebraică, latină și egipteană [3]. Se pare că a cunoscut-o personal pe Sfânta Fecioară Maria și a avut legături cu aproape toți apostolii; nu a fost căsătorit niciodată, nu a avut copii și a trăit 84 de ani [4].
A scris cea de-a treia Evanghelie din Sfânta Scriptură, care conține 24 de capitole, și cartea Faptele Apostolilor, ce conține 28 de capitole, între anii 58–65 d.H. Vocabularul și principiile creștine remarcate în cărțile sale reflectă puternic caracterul duhovnicesc al apostolului Pavel, cu care a lucrat în cea mai mare parte a vieții sale. De pildă, folosește des denominația Domnul pentru Fiul lui Dumnezeu, mod de exprimare comun și personal al apostolului Pavel. În Evanghelia sa, Luca are predilecție pentru clasele inferioare ale societății, arătând o mare compasiune pentru neamuri, samariteni, femei, copii, vameși, păcătoși, săraci și oameni marginalizați [5]. În cartea Faptele Apostolilor, Luca descrie înființarea Bisericii Creștine și activitatea Sfinților Apostoli; această carte a fost confirmată de cei mai mari părinți ai Bisericii, ca Irineu, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen etc. Dacă Evanghelia sa a fost scrisă, mai precis, la începutul anului 63 d.H., Faptele Apostolilor au fost scrise la sfârșitul anului 63 d.H., pe când apostolul Pavel era întemnițat la Cezareea și Roma [6].
Cele două cărți ale lui Luca au fost adresate unui dregător roman numit Teofil, cu care se pare că Luca avea relații de prietenie. Se remarcă unicitatea Evangheliei sale prin anumite evenimente descrise doar de el, precum: Nașterea lui Ioan Botezătorul, Bunavestire, ceva din viața părinților lui Ioan Botezătorul (preotul Zaharia și Elisaveta), Cântarea Mariei și prezența Domnului Isus în Templu la vârsta de doisprezece ani. Totodată, în Evanghelia lui Luca există anumite pilde pe care nu le găsim nicăieri altundeva, poate cea mai specifică fiind: Pilda Fiului Risipitor (Luca 15:11-32). De asemenea, în Evanghelia sa găsim anumite evenimente unice precum cele petrecute, de exemplu, în Ghetsimani: „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească” (Luca 22:43) sau: „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). De unde știa el așa ceva, întrucât n-a fost prezent în Ghetsimani, iar cei trei ucenici prezenți acolo mai mult dormeau? (Probabil de la Marcu sau apostolul Ioan). Atât Evanghelia după Luca, cât și Faptele Apostolilor au fost scrise în mod meticulos, detaliat, profesionist și, mai ales, cronologic, cum zicea chiar Luca: „de la obârșia lor, să ți le scriu în șir, unele după altele” (Luca 1:3). E fascinantă și interesantă Evanghelia lui Luca pentru că a fost scrisă din punctul de vedere al unui grec, prin prisma unui apostol dintre neamuri, spre deosebire de Matei, Marcu și Ioan, care au fost iudei.
Cu ajutorul Domnului, vom dezvolta caracterul apostolului Luca, atât cât ne permite Sfânta Scriptură, pe cât de cronologic se poate. Dacă în cazul celorlalți evangheliști găsim câteva tablouri în care sunt direct implicați și care ne dezvăluie anumite trăsături ale lor, în cazul lui Luca putem să-i facem un portret numai după anumite aspecte descrise de apostolul Pavel sau chiar de el însuși.
Luca – ucenic
Prima dată când auzim că Luca s-a implicat în Lucrarea lui Dumnezeu, este relatată chiar de el în cartea Faptele Apostolilor, când se afla în Troa, un port la Marea Egee și o cetate importantă pentru apostolul Pavel. Dar, cu puțin înainte de întâlnirea apostolului Pavel cu Luca, autorul acestei cărți descrie întâlnirea dintre apostolul Pavel și Timotei în Derbe și Listra; Luca vorbea despre ei la persoana a treia plural: au fost opriți, au trecut, s-au coborât… Însă, în Troa, noaptea, apostolului Pavel i s-a arătat, într-o vedenie, un macedonean care i-a zis să vină urgent în Macedonia să-i ajute; ei bine, din acel moment, echipei misionare formate din apostolul Pavel și Timotei i se alătură și Luca! Din acel moment, Luca vorbește la persoana întâi plural, incluzându-se pe sine: am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia (Fapte 16:10). De atunci, Luca nu s-a mai despărțit niciodată de apostolul Pavel, ci a stat lângă el până la Roma. Luca a scris atent și prudent, fără să se includă în evenimente unde nu a fost prezent: de pildă, nu a fost prezent în Listra, ci doar din Troa vorbește cu pronumele „noi”. E atât de frumoasă exprimarea lui Luca! A zis mereu „noi” și niciodată „eu”; putea zice: „și eu m-am alăturat echipei misionare” – dar nu s-a prezentat niciodată singur, ci numai împreună cu apostolul Pavel; a zis „eu” doar atunci când a făcut cercetările cu de-amănuntul (le-a făcut personal – Luca 1:3), dar nu când era împreună cu frații în misiune. Deși a avut un rol esențial în înaintarea Evangheliei, scriind două cărți, nu a pus niciodată reflectorul pe el însuși, ci totdeauna l-a pus în lumină pe apostolul Pavel… și chiar pe Timotei, despre care zicea că era vorbit de bine (Fapte 16:2). Cu siguranță și Luca era vorbit de bine, dar nu a zis așa ceva despre el, ci doar despre alții.
Nouă, dacă trebuie să fim implicați în Lucrarea lui Dumnezeu, ne-ar plăcea ca, de la început, să fim cunoscuți distinct de ceilalți frați și nu în amestec, laolaltă. Nu am vrea să pornim „noi” la drum, să lucrăm „noi”, ci să se știe că „eu” m-am alăturat grupului, „eu” mi-am pus amprenta, „eu” mi-am pus semnătura. Ba chiar să zicem: „dacă nu eram eu, s-ar fi dus totul de râpă”. Fără să fi făcut mare lucru în Lucrare, ne place să ne afirmăm nu împreună cu frații, ci individual, grăbiți să ne arătăm unicitatea; că „eu sunt eu” și „ei sunt ei”. Luca nu a fost așa, ci el s-a prezentat întotdeauna cu: „noi”! Ce să mai zicem despre a face reclamă fratelui care lucrează cu noi, despre a-l vorbi de bine?E greu să faci așa ceva, căci ar trebui frânt ceva în noi. Luca era bucuros să dea cinste și întâietate fraților săi de lucru!
Luca – doctorul preaiubit
Meseria de bază a lui Luca era medicina; era interesat să vindece oamenii de boli. Însă, vom vedea că nu doar cei bolnavi au trebuință de doctorul Luca, ci și cei sănătoși. Apostolul Pavel dezvăluie specializarea profesională a lui Luca: „Luca, doctorul preaiubit, și Dima vă trimit sănătate” (Col. 4:14). Luca era preaiubit nu numai de marele apostol, ci și de tovarășii lui de slujbă, însă apostolul Pavel dorea să se știe că Luca va rămâne preaiubit nu numai ca frate, ci și ca medic. Despre Dima, apostolul Pavel nu spune că și el era preaiubit, știind de ce… și vom vedea un pic mai târziu. Chiar dacă meseria lui Luca era medicina, totuși nu a zis: „Cariera de medic e totul pentru mine”, ci, dacă Domnul l-a ales pentru slujire împreună cu apostolul Pavel, a luat meseria cu el și a pus-o în slujba lui Dumnezeu! Adică, a avut ocazii să o profeseze? Da, mai ales pe apostolul Pavel, care avea un țepuș în carne (2 Cor. 12:7), ce necesita permanent asistență medicală; de asemenea, marele apostol a fost împroșcat cu pietre (Fapte 14:19), bătut cu pumnii și cu nuiele (2 Cor. 11:24,25), iar doctorul preaiubit a fost totdeauna alături de el ca să-l îngrijească.
Pe lângă aceste aspecte, Luca a înțeles că, oricât de bun medic ai fi, vindecarea o face Dumnezeu. Ne face să înțelegem că și medicii sunt oameni și fac ce pot. De pildă, Evanghelistul Marcu vorbește cam dur despre medicii care nu au putut vindeca femeia cu scurgere de sânge: „Ea suferise mult de la mulți doctori; cheltuise tot ce avea și nu simțise nicio ușurare; ba încă îi era mai rău” (Marcu 5:26). Parcă Marcu dă vina pe medici pentru suferința femeii; pe când Luca zicea: „ea își cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul” (Luca 8:43). Luca e de aceeași părere cu Marcu, că niciun doctor nu a reușit să o vindece pe biata femeie, dar nu-i acuză pe medici, că și el era medic și știa că, deși lumea se așteaptă la rezultate bune, uneori nu e așa ușor. Ca și cum, dacă se prăbușește un avion, e simplu să dai vina pe pilot, când habar nu ai să pilotezi.
Din aceste puncte de vedere, câți oare ne putem pune meseria în slujba lui Dumnezeu ca Luca? Poate nu suntem medici, dar putem fi mecanici auto pentru Dumnezeu și pentru frați; sau șoferi, constructori, ingineri, instalatori în slujba lui Dumnezeu. Atâția sunt cei care au impresia că o carieră e totul pentru ei; cunosc jurnaliști care nu s-au mai căsătorit și care nu au copii, pentru că și-au dedicat întreaga viață carierei; cu atât mai puțin să acorde timp, energie și resurse pentru chemarea lui Dumnezeu. Cei mai mulți fac medicină, inginerie sau informatică pentru ei înșiși, pentru a câștiga cât mai bine și pentru a ajunge în vârful piramidei sociale. Câți suntem dispuși să ne folosim cunoștințele, abilitățile și capacitățile pentru Lucrarea lui Dumnezeu?…
Luca – scriitor și istoric
Poate atunci când era acasă în Antiohia Siriei, lui Luca nici prin cap nu îi trecuse că va fi scriitor într-o zi și, cu atât mai puțin, să creadă că va scrie ceva din istoria poporului evreu, el care era grec. Dar, fie din proprie inițiativă, fie la îndemnul apostolului Pavel sau la îndemnul Sfintei Fecioare Maria, Luca ajunge să scrie cea mai completă Evanghelie și va fi singurul care va expune clar activitatea apostolilor în Biserica Primară. Vedeți, Luca n-a zis: medicina e meseria mea și nu pot să fac altceva, că nu mă pricep! Ci a avut capacitate de adaptare atunci când Dumnezeu i-a cerut asta; pansamentele lui Luca s-au pierdut, dar cărțile scrise de el au rămas în picioare, incontestabile. Zicea el: Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut între noi (Luca 1:1), atunci nici el nu s-a lăsat mai prejos, ci a făcut și el, în prealabil, cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor (Luca 1:3); adică a scris doar faptele demne de crezare, eliminând pe cele neinspirate, firești, exagerate sau false. De aceea, cărțile scrise de Luca au rămas printre cele veritabile. Așa cum fusese doctor bun, a fost și un istoric bun; dacă, în calitate de medic, avea grijă să nu greșească, și ca istoric n-a vrut să greșească; sau, așa cum tăia în carne cu precizie, așa cum palpa bolnavul, la fel palpa cu precizie evenimentele din viața Mântuitorului, cu acuratețe, fără să omită ceva.
Ce putem învăța de la acest medic, care s-a făcut și scriitor? A avut capacitate de adaptare. De atâtea ori suntem chemați de Dumnezeu să facem nu numai ce ne place, ce ne convine sau ce știm! Ci să facem ce vrea Dumnezeu într-un anumit moment al vieții noastre. De exemplu, apostolul Pavel, ajuns cu greu în insula Malta, trebuia să se așeze primul la focul barbarilor, pentru că doar el a fost izbăvitorul celor 275 de persoane de pe corabie; dar spune Biblia că Pavel strânsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc (Fapte 28:3). Dar asta era chemarea apostolului neamurilor? Nu, însă dacă asta cerea Dumnezeu, nu a fost nicio problemă pentru marele apostol. Nici noi nu trebuie să rămânem rigizi, ci să demonstrăm că suntem capabili să facem orice ne cere Dumnezeu, iar tot ce facem, să facem ca pentru Domnul (Col. 3:23): cu seriozitate și de calitate, exact ca Luca. De fapt, dacă Domnul e cu tine, ai putea face orice!…
Luca – statornic colaborator
Spre deosebire de Ioan Marcu, Luca a rămas fidel Lucrării lui Dumnezeu, indiferent de contextul vremii de atunci, indiferent de tovarășii săi de slujbă de atunci și indiferent de durata slujbei. Îl regăsim în continuare la lucru, împreună cu frații, așa cum relatează apostolul Pavel atunci când transmite urări lui Filimon: tot așa și Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarășii mei de lucru (Filim. 24). Însă parcă apostolul Pavel trebuia să-l pună pe Luca în capul listei și nu ultimul, pentru că Luca era cel mai serios și mai capabil dintre toți; dar pe Luca nu l-a deranjat câtuși de puțin. El a constatat cu propriii ochi că mulți au fost tentați să fugă, să renunțe, să abandoneze; a înțeles că, dacă vrea să realizeze ceva substanțial în Lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să rămână acolo, lângă apostolul Pavel, statornic, indiferent ce va fi de îndurat: de afară lupte, dinăuntru temeri… (2 Cor. 7:5); a înțeles că nu e important neapărat cât reziști (că s-ar putea să fii tentat chiar tu să pleci, să lași totul, câteodată), ci important e cine rămâne până la capăt, cu statornicie. De atâtea ori se întâmplă să începem ceva și să nu mai terminăm; ne lipsește puterea aceea a lui Luca, de a rămâne constanți pe Cale; ne descurajăm dacă suntem puși la coadă sau dacă lucrăm cu persoane neserioase ori dificile. Uitați-vă din nou la Luca: atât în textul din Coloseni, cât și în cel din Filimon, este nominalizat mereu împreună cu Dima; adică, nu cred că era ușor să colaborezi cu Dima, care, poate, tot timpul se uita cu un ochi în lume, parcă gata de plecare. Dar Luca nu s-a plâns niciodată de Dima, ci l-a acceptat așa cum era și a lucrat cu el. A știut că Lucrarea lui Dumnezeu se face doar împreună, uniți și niciodată de unul singur.
Pentru nereușitele și eșecurile noastre, ne grăbim să dăm vina pe Dima, că e lumesc și că ne influențează rău, dar nu avem pregătirea de a ne asuma chiar și slăbiciunile lui Dima sau chiar de a plăti în locul lui; vrem să ne descotorosim repede de Dima, vrem să ne dezvinovățim repede, ba chiar să arătăm tuturor cât de greu ne este să colaborăm cu un Dima, dar Luca nu s-a îndepărtat de Dima, ci l-a iubit, deși, poate, nu i-a fost ușor. Luca a știut să lucreze în echipă, indiferent dacă a fost vorba de apostolul Pavel, Iacov, Timotei sau dacă a fost vorba de tovarăși gen Dima. I-a primit pe toți.
Luca – prieten loial
Desigur ultima perioadă de slujire a lui Luca a fost împreună cu apostolul Pavel, în închisoare la Roma, așa cum însăși marele apostol descrie: Numai Luca este cu mine (2 Tim. 4:11). De fapt, apostolul Pavel dorea să fie cu el acolo-n temniță, nu numai Luca, ci și Timotei cu Marcu, dar nu era posibil atunci, întrucât aceștia se pare că erau în Efes, Asia Mică (la peste 1400 km). Totuși, mai putea fi un ucenic alături de apostolul Pavel, cel care îl însoțea mereu pe Luca: Dima. Însă apostolul Pavel nu-i trece cu vederea absența, ci zicea dezamăgit: Căci, Dima din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și s-a dus la Tesalonic (2 Tim. 4:10). În realitate, nu știm din ce motiv plecase Dima: poate nu i-a fost suficientă prezența în fotografia cu apostolul Pavel și Luca și, poate, voia să fie văzut mai mult de lumea de acum; poate plecase să-și facă o familie sau, poate, nu era pregătit să rămână cu apostolul Pavel chiar până la sfârșit, așa ca Luca! Luca era în temniță cu apostolul Pavel, deși nu a fost niciodată cap de acuzare; el a cerut benevol să fie închis împreună cu apostolul Pavel, deși putea zice: i-am slujit destul apostolului Neamurilor și acum mă duc și eu să-mi fac un rost în viață, ca Dima. Putea să-și deschidă și el un cabinet medical în Roma. Dar ce face Luca? Tot lângă apostolul Pavel, tot cu geanta lui de medic după el, tot cu mânecile suflecate! Luca a rămas lângă prietenul său din Troa, până la Roma, cât a putut de mult! Un singur cuvânt poate descrie această dragoste: loialitate! Pentru Luca, apostolul Pavel i-a fost și pacient, și prieten; iar pentru apostolul Pavel, Luca i-a fost nu doar leac pentru rănile lui, ci leac pentru sufletul său! Exact cum spunea înțeleptul Solomon: Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate (Prov.17:17). Așa a fost și Luca, care nu a uitat dezamăgirea din ochii marelui apostol atunci când a fost părăsit de Marcu în Pamfilia (Fapte 13:13) și nici dezamăgirea când a fost părăsit de Dima. Știa că apostolul Pavel devenise sensibil la astfel de tovarăși și, de aceea, s-a hotărât să-i fie loial până-n pânzele albe.
Părcă suntem atât de departe de această loialitate a lui Luca! El n-a căutat reciprocitate. Adică, noi suntem obișnuiți ca, dacă facem vreun gest de loialitate sau solidaritate cuiva, mai devreme sau mai târziu, așteptăm să ni se întoarcă serviciul, că, zicem noi, așa-i normal. Așteptăm ceva în schimb și nu vrem ca lucrurile să rămână așa. Însă, uitați-vă la loialitatea lui Luca: s-a manifestat de la sine, nu forțat; nu s-a simțit dator, ci pentru c-a iubit, a fost loial. Din acest punct de vedere, câți oameni din jurul nostru ne-au fost loiali? Sau lângă câți oameni ai lui Dumnezeu am stat când le-a fost greu?…
Finalul vieții lui Luca
Așa cum specificasem mai la început, Luca a trăit până la vârsta de 84 de ani. După moartea apostolului Pavel se pare că a rămas loial slujbei sale până la sfărșit, propovăduind Evanghelia lui Hristos în Grecia și Egipt. Însă, în orașul Theba din Beozia, Grecia, a fost prins, torturat, și, apoi, spânzurat de un măslin [7].
Nicu Trandafir
Bibliografie
[1] Stea Emy, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, academia.edu;
[2] Narcisa Mihaela Câdă, Evanghelia lui Hristos prezentată de Sfântul Apostol Luca, Editura Basilica, București, 2018;
[3] Sinaxar, Sfinții Ortodocși, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, basilica.ro, 18 octombrie 2025,;
[4] Episcopia Romano-Catolică de Iași, Sfântul Luca Evanghelist, Prologul antimarcionit, 18 octombrie 2025;
[5] Got Questions, Evanghelia după Luca;
[6] Faptele Apostolilor, crestinortodox.ro, 28 septembrie 2006;
[7] Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida (1880 – 1956), Macedonia
