Ioan, de la fiu de tunet, la ucenicul iubit

Considerații generale

Cu ajutorul lui Dumnezeu, dorim să cunoaștem câteva lucruri despre autorul celei de-a patra Evanghelie așezată în Sfânta Scriptură: Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan. Acest nume evreiesc Ioan, înseamnă în limba română, Dumnezeu a fost binevoitor; un nume așa de simplu, compus din patru litere, dar atât de înalt. Domnul a fost binevoitor nu doar cu Ioan și cu părinții lui, ci și cu noi, pentru că exemplul vieții lui, a devenit model pentru noi. Ioan provenea din Betsaida Galileii și era frate cu Iacov; tatăl său era Zebedei, unul poate dintre pescarii cu experiență, iar mama lui Ioan era cunoscută ca fiind Salome, una dintre femeile care au rămas la Cruce, când Domnul Isus era răstignit. Când L-a chemat Domnul să-I fie ucenic, Ioan avea 25 de ani [1]. În Biserica noastră, Ioan este denumit și Sfântul Ioan Teologul, datorită principiilor sale teologice extraordinare relatate în scrierile sale. Ales de Domnul printre primii ucenici (posibil chiar al doilea), Ioan a fost martor la multe dintre primele miracole săvârșite de Mântuitorul, așa cum este, de pildă, miracolul de la Nunta din Cana Galileii. Inclus în cercul intim la Domnului Isus alături de Petru și Iacov, Ioan a participat la evenimente mari precum: Învierea fiicei lui Iair, Schimbarea la Față, în Grădina Ghetsimani, dar și la judecata lui Isus și la Cruce, unde a fost singurul ucenic rămas [2]. Ioan a scris cinci cărți din Biblie: Evanghelia după Ioan, trei epistole și Apocalipsa. Interesant că, în Evanghelia sa, niciodată nu a afirmat direct că el era autorul, ci s-a identificat pe sine cu expresii de genul: unul din cei doi (In.1:40); alt ucenic (In.18:15); ucenicul pe care-l iubea Isus (In.13:23, 19:26, 21:20); ucenicul acela/acesta (In.13:25,21:23,24); celălalt ucenic (In.20:2-4,8) [3]. De asemenea, Domnul Isus, în ultimele clipe ale vieții Sale, a încredințat-o pe mama Sa în grija lui Ioan (In.19:26,27).

Caracterul Evangheliei lui Ioan este cu totul diferit de cel al celorlalți trei evangheliști. Scrisă probabil în jurul anului 100 d.H., la Efes, Evanghelia sa nu amintește de Nașterea lui Isus, ci ni-L prezintă pe Domnul ca și Cuvânt Întrupat, cu semnificații profund duhovnicești; Ioan nu a vrut ca noi să-L cunoaștem pe Domnul ca fiu al Mariei și Iosif, ci ca Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu. Ioan în Evanghelie se concentrează mai puțin pe faptele exterioare ale lui Hristos și mai mult pe semnificația lor duhovnicească interioară; de exemplu, el enumeră șapte minuni făcute de Hristos, numindu-le semne, pentru a demonstra de fiecare dată divinitatea lui Isus Hristos.

 

Chemarea fiiilor lui Zebedei (Mt.4:21-22, Mc.1:19-20)

De fapt atunci, Domnul Isus L-a chemat prima dată pe Andrei, care la rândul său, l-a chemat pe fratele săau Petru; totuși, se pare că înainte de chemarea lui Petru, Ioan era deja chemat, așa cum afirma chiar el însuși: Unul din cei doi […] era Andrei – se subînțelege că Ioan era cu Andrei, fiind chiar el unul dintre primii doi ucenici aleși. Andrei fusese, inițial, ucenicul lui Ioan Botezătorul, ca și Ioan (In.1:40). Evanghelistul Marcu ne zice că după alegerea lui Petru și Andrei, Domnul mergând mai departe pe malul Mării Galileii, a mai chemat încă doi pescari care tot frați erau: Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei. Aceștia, ca și primii doi frați, au fost dispuși să Îl urmeze pe Domnul Isus; evanghelistul Marcu ne dă și un mic detaliu: și ei au lăsat pe tatăl lor Zebedei, în corabie cu cei ce lucrau pe plată și au mers după El (Mc.1:20). Domnul Isus Și-a ales ucenicii nu după cât erau ei de pregătiți, ci după cât au fost dispuși să renunțe pentru a-L urma; nu i-a ales nici măcar după cât erau ei de religioși, ci după cât au fost dispuși să lase; astfel, unul ca Matei, a renunțat la mai multe, iar alții, ca Andrei și Petru, au renunțat la mai puține. Fiii lui Zebedei au plecat după Isus într-un moment puțin potrivit, totuși; adică, da, au lăsat și ei pe tatăl lor și pe cei ce lucrau plătiți (plătiți cu ziua sau angajați), însă, erau în timpul orarului de lucru: își dregeau mrejele (Mc.1:20). Tatăl lor, având acolo o echipă de pescari, cea mai mare bază, poate, o avea în fiii lui! Dar ei l-au lăsat singur să se descurce, ducându-se după un Om despre care nu știau mare lucru.

Atunci, întrebarea pe care mi-am pus-o aproape inevitabil, a fost: oare la ce-am renunțat, când m-a chemat Domnul și pe mine? Pe vremea părintelui Iosif Trifa au fost chiar patroni de cârciumi care au renunțat la tot atunci când i-a chemat Domnul. Însă, mai mult decât lucrurile materiale sau afaceri, părinții noștri au renunțat definitiv la felul  vechi de viață, la pornirile firești, la obiceiurile vechi, la umblările vechi, pecetluind hotărârea lor de a-L urma pe Domnul, cu un legământ. În ciuda aparențelor, cred că și lui Ioan nu i-a fost chiar așa ușor să plece de lângă tatăl lui, dar alături de fratele lui, a fost foarte hotărât să se ducă după Domnul. Poate și pe tine te-a chemat Domnul! Lasă tot și du-te după El; lasă emoțiile, lasă frica, lasă rușinea și, mai ales, lasă păcatul! Că, poate nu am renunțat noi la câte au renunțat părinții noștri, dar la păcat trebuie să renunțăm cu orice preț!…

 

Conform descrierilor pe care ni le face Sfânta Scriptură despre Ioan, consider că ar fi necesar să împărțim viața sa în două perioade distincte. Acest lucru ne va ajuta foarte mult să înțelegem mai bine ce se petrece cu un om care se apropie din ce in ce mai mult de Domnul Isus Hristos. Așadar, prima perioadă putem s-o denumim:

 

Perioada de acomodare în prezența Domnului

De ce de acomodare? Pentru că fiii lui Zebedei nu aveau caracterul transformat încă; pentru că trebuiau să se-nvețe să-și țină în frâu pornirile firești și să înțeleagă cum voia Domnul ca ei să devină. Cel puțin în ce-l privește pe evanghelistul și apostolul Ioan, consider că a avut parte de o schimbare categorică, trecând de la caracterul pe care-l avea în casa lui Zebedei, la ucenicul iubirii. Plecând de la aceste afirmații, doresc să dau câteva exemple din Sfânta Scriptură, care să expună mai bine și mai clar această perioadă de acomodare.

Atunci când Domnul Și-a ales ucenicii, fiiilor lui Zebedei, le-a dat o poreclă, în limba aramaică Boanerghes, care înseamnă fiii tunetului (Mc.3:17). Deși, în perioada în care Marcu își scrisese Evanghelia, apostolul Ioan nu mai era demult un fiu al tunetului, această poreclă nu s-a uitat, tocmai, pentru ca să se demonstreze schimbarea radicală a marelui apostol. Dar, cel puțin atunci, această denumire nu a fost deloc nepotrivită, pentru că Domnul se obișnuise ca fiii lui Zebedei să mai tune din când în când.

 

Ioan oprește pe cineva care scotea demoni în Numele lui Isus (Mc.9:38-40, Luc.9:49-50)

După ce ucenicii se certaseră pe drum ca să știe cine este cel mai mare, Domnul Isus, luând un copilaș în brațe, îl dă exemplu ucenicilor (Luc.9:47-48). Ioan, oarecum rupt de acest context, îi spune ceva lui Isus, intervenind în discuție ca un tunet: Învățătorule, noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău, și l-am oprit, pentru că nu merge după noi (Luc.9:49). Parcă, Ioan l-a tunat și pe acel om, oprindu-l din lucrarea lui. Se pare că, mai era cineva (și poate nu era singurul) care avea puterea de a scoate demoni, folosind Numele Domnului Isus, dar fără să facă parte din numărul cel doisprezece! Mai mult decât atât, se pare că acel om avea o formă de credință, deoarece alminteri, nu ar fi reușit să facă așa ceva. Ioan, puțin gelos, credea că doar grupul lui ar avea această autoritate. Însă, Domnul validează lucrarea acelui om, care-I utiliza Numele și zice: Nu-l opriți (Luc.9:50), pentru că e de partea voastră, și nu împotrivă.

Într-adevăr, Domnul nu L-a chemat la Sine pe acel om, ca să se alăture celorlalți ucenici, dar a fost de acord cu lucrarea lui. Ce învățăm de aici? Că trebuie să fim toleranți cu cei care, deși nu fac parte din Lucrarea noastră, poate tot același scop duhovnicesc au, folosindu-se de Numele Domnului nostru. Noi cei care, ori ne-am născut în această extraordinară Lucrare, ori am aflat-o pe parcursul vieții, vom rămâne în ea pentru totdeauna, întrucât aceasta este voia lui Dumnezeu; de aceea ne-a așezat aici, că să trăim aici. Cu toate acestea, nu ne este permis să limităm noi puterea Duhului Sfânt care vrea să lucreze și prin alții! De fapt, dacă Domnul ne cere să ne iubim vrăjmașii (Luc.6:27), atunci ce atitudine să avem față de cei ce cred în Numele Lui, uzează Numele Lui pentru mântuirea altora, nu sunt împotriva noastră, dar nu fac parte din Lucrarea noastră? De tunet?…

 

Fiii lui Zebedei doreau să-i aprindă pe Samariteni (Luc.9:51-56)

S-a mai întâmplat un eveniment care a trădat credința de începători a fiiilor lui Zebedei. Domnul Isus, în drumul Său hotărât spre Ierusalim, a dorit să treacă prin Samaria, trimițând înainte niște soli care să-I pregătească un loc de găzduit. Din păcate, atunci Samaritenii nu L-au primit pe Domnul. În urma acestui refuz, se pare că fiii lui Zebedei s-au aprins tare împotriva Samaritenilor și-ntr-un fel, i-au cerut lui Isus permisiunea de a coborî foc din cer, ca să-i mistuiască, așa cum făcuse cândva prorocul Ilie cu soldații împăratului Ahazia (2Împ.1:9-14). Au vrut să-i tune tare pe Samariteni, să-i trăznească. Ei bine, la o astfel de atitudine, spune Biblia că Domnul a fost aspru cu ei: Isus S-a întors spre ei, i-a certat și le-a zis: Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! (Luc.9:55). Nu putea Domnul să fie de acord cu așa ceva!…

M-au surprins mult fiii lui Zebedei, mai ales, atitudinea lui Ioan, care mai târziu, avea să devină apostolul iubirii. Clar, Iacov și Ioan aveau o problemă cu temperamentul, pentru că n-au arătat nici un pic de milă față de acel sat.

E frustrant atunci când lumea refuză să-L primească pe Domnul Isus; mai ales când L-il vestim în cel mai frumos mod și facem tot ce putem ca ea să-L accepte. Însă, dragoste cu forța nu se poate! De aceea e inutil să ne înfuriem pe unii ca aceștia, și cu atât mai puțin, să dorim ca Dumnezeu să-i pedepsească. Iubirea nu poate fi impusă, nu poate fi câștigată prin forță, ci trebuie stârnită în inima oamenilor. Poate înainte ca Samaritenii să-L primească și să-L iubească pe Domnul, trebuia ca Ioan și fratele său să facă acest lucru. De ce? Pentru că propovăduirea unui Dumnezeu care are milă, care iubește și acceptă pe oricine, indiferent cât e de păcătos…are șanse mari de a fi crezută; pe când propovăduirea unui Dumnezeu care aruncă foc din cer și pedepsește pe cel ce nu-L primește, este respinsă; iar Iacov și Ioan trebuiau să știe cum să-L prezinte pe Mântuitorul Samaritenilor (că doar nu avea să se prezinte singur Domnul), ca să fie primit, însă, pe atunci fiii lui Zebedei erau chiar doar niște fii de tunet. Totuși, mult mai târziu, Ioan avea să se revanșeze față de Samariteni: când împreună cu apostolul Petru și-au pus mâinile peste ei și aceștia au primit Duhul Sfânt (Fapte 8:17). Samaritenii atunci L-au primit pe Domnul, poate pentru totdeauna! Deci, până la urmă, Ioan tot a aruncat un foc care a mistuit pe Samariteni: Focul Duhului Sfânt! Nu poți transforma pe nimeni, până nu te transformi tu mai întâi!…

 

Cererea fiiilor lui Zebedei (Mt.20:20-28, Mc.10:32-45)

Chiar și-n cererea pe care o facuseră ei, au venit la Isus direct, cu un singur gând, ca un tunet care te ia prin surprindere pentru că nu-l poți anticipa: Învățătorule, am vrea să ne faci ce-Ți vom cere (Mc.10:35). Evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, mama fiiilor lui Zebedei i-a făcut Domnului această cerere: Poruncește, I-a zis ea, ca, în Împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul de-a dreapta și altul la stânga Ta (Mt. 20:21). Dar avea să vadă această femeie, la Cruce cine e în stânga și-n dreapta lui Isus: un tâlhar pierdut și unul mântuit la limită; deci, Salome avea să înțeleagă că a ajunge în Împărăția lui Isus, nu era chiar așa de simplu, ci era nevoie de un pahar, de un preț! În orice caz, nu cred ca Domnul S-a supărat pe ei pentru că au vrut să stea lângă El atunci când vor fi în Cer, ci pentru că s-au cam pripit. De fapt, cred că s-au pripit de trei ori:

• Prima dată s-au pripit când și-au ales momentul să vină la Isus cu cererea aceasta. De ce? Pentru că Domnul abia terminase de dezvăluit modul în care avea să sufere, să moară și să învieze, ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El (Mc.10:32), iar Iacov și Ioan trăsnesc cererea aceasta ca un tunet care a venit de nicăieri, de parcă n-au înțeles nimic! Nimic nu poate ilustra mai bine ca această întâmplare, pericolul de a avea gânduri deșarte, în timp ce Dumnezeu pregătește evenimente mari. De asemenea, nu vom intra în Împărăția Cerurilor înaintea altora, pentru că avem mai multă îndrăzneală decât alții, pentru că vorbim mai tare sau pentru că știm să ne impunem punctul de vedere mai ușor decât alții. Apostolul Pavel, ca unul care avea de-a face des cu astfel de oameni în Corint, zicea: voi veni în curând la voi, și atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat (1Cor.4:19).
• A doua oară s-au pripit când au zis Mântuitorului: Dă-ne, I-au zis ei, să ședem unul la dreapta Ta, și altul la stânga Ta (Mc.10:37). Și-au ales locurile acelea gândindu-se la pozițiile de cinste de pe pământ; ei știau că împăratul și cei mai apropiați lui, stau, de obicei, la dreapta și la stânga lui. Mai aproape de atât nu puteau cere; deci, nu au cerut puțin. De ce nu au zis: eu și fratele meu să stăm la dreapta, iar Andrei și Petru la stânga Ta; sau: am vrea să stam toți la dreapta și la stânga Ta, cand vei veni în slavă. Nu, ci au zis, egoist: locurile dintâi vrem să le ocupăm noi. Poate și pentru că au făcut parte din cercul restrâns la Domnului împreună cu Petru, participând la Schimbarea la Față (Mc.9:2-13). Când au văzut ei pe Moise și Ilie stând la dreapta și la stânga lui Isus, au zis: noi vom fi primii care să merităm locurile acelea – evident, s-au pripit. S-ar putea ca mulți dintre noi să considere, la fel ca fiii lui Zebedei, că merită ceva locuri mai de cinste, pentru că s-au implicat mai mult, pentru că au lucrat mai mult sau pentru că au jertfit mai mult. Nu zic că nu ar fi adevărat, însă, locurile dintâi, cred că sunt demult ocupate, pentru că a avut cine să facă închisoare, pentru că a fost cine să plătească amenzi și a fost cine săia bătaie pentru Lucrarea lui Dumnezeu…să bea paharul lui Hristos. Au mai rămas ceva locuri la picioarele Crucii Mântuitorului, dar acolo nu prea se înghesuie nimeni…
• A treia oară s-au pripit când au zis: Putem (Mc.10:39). Ce anume? Să bea și ei paharul lui Isus. S-au pripit pentru că au răspuns Domnului fără să stea prea mult pe gânduri; n-au înțeles ei atunci despre ce pahar vorbea Isus. Ioan, alături de fratele său, a vrut strălucirea de la dreapta și de la stânga lui Isus, dar nu înțelesese atunci că e nevoie de un preț; de fapt, strălucirea, slava, măreția nu vor veni niciodată înainte de pahar, de cruce. Totuși, acești doi ucenici, mai târziu, au băut paharul suferinței pănă la fund: Iacov, ucis cu sabia, din plăcere, de Irod (Fapte 12:2) – iată paharul; și Ioan, exilat în insula Patmos (Apoc.1:9) – iată paharul. De asemenea, părinții noștri duhovnicești au băut și ei paharul lui Hristos, dar oare noi ce pahar ar trebui să mai bem? Că, dacă ar fi să înaintăm și noi o cerere la Dumnezeu, ar fi cam așa: Dă-ne putere, Doamne! De ce? Să ne putem duce crucile cum trebuie! Cred ca acesta ar fi micul nostru pahar pe care-l putem bea!…

Să facă Domnul să nu fim copii de tunet, ci copii înțelepți, ai dragostei. Să nu alergăm după locurile dintâi, ci să ne îndemnăm la picioarele Crucii lui Isus. Iar, dacă am făcut un legământ, nu înseamnă că ne-am asigurat sau rezolvat locurile de la dreapta și la stânga lui Isus, ci înseamnă că ne-am băgat și noi umărul sub cruce. Domnul să ne dea putere să ne ducem crucile până la capăt!…

 

Perioada apropierii de Domnul

De fapt, înainte ca Ioan să se apropie mai mult de Domnul Isus, Domnul S-a apropiat de el, incluzându-l în cercul Său intim alături de Petru și Iacov, fratele său. Adică, cercul larg al Domnului era alcătuit din cei șaptezeci de ucenici, apoi, cercul restrâns era alcătuit din cei doisprezece ucenici, iar cercul Său intim era format din Petru, Iacov și Ioan (sigur, Domnul mai avea un cerc intim, în Betania, format din Maria, Marta și Lazăr). Ei bine, Ioan ar fi trebuit să înțeleagă că Domnul îl considera special, pentru că a vrut să fie lângă El la Învierea fiicei lui Iair (Luc.8:51), la Schimbarea Sa la Față (Luc.9:28) și în Ghetsimani (Mc.14:33). Ce minunat e ca, dintre mulți slujitori, Domnul să te prefere pe tine, mai ales, să fii prezent la evenimente mari. În realitate, Ioan începuse să priceapă tot mai mult acest lucru, devenind tot mai atent la orice cuvânt și la orice stare a Mântuitorului. De pildă, alături de Petru și Iacov, avea o problemă cu somnul: la Schimbarea la Față a Domnului, n-a reușit să fie prea atent la ce vorbeau Moise și Ilie cu Isus, referitor la sfârșitul Lui (Luc.9:31); după ce s-au deșteptat bine, au văzut slava lui Isus acești trei ucenici, spune Biblia (Luc.9:32). În Ghetsimani, a venit din nou ispita aceasta a somnului, pentru ca cei trei ucenici, să rateze din nou ceva din cuvintele lui Isus; dar cred că dintre cei trei, Ioan își învățase lecția și a rămas veghetor la tot ce spunea Domnul în rugăciunea Sa. De unde știm acest lucru? Din Evanghelia sa, unde este redată, poate integral, această rugăciune (In.17:1-26); în afară de Ioan, nici un alt evanghelist nu relatează Rugăciunea lui Isus din Grădina Ghetsimani. Încă, evanghelistul Luca ne dezvăluie că, acel somn, nu se datora neapărat oboselii, ci, spune el, ucenicii erau adormiți de întristare (Luc.22:45); așa cum profetic, parcă, spune Biblia: Adormisem, dar inima îmi veghea…Este glasul preaiubitului meu (Cânt.Cânt.5:2). Dintre toți, cel mai doborât de întristare cred că era Ioan, pentru că, cu puțin înainte, la Cina cea de Taină, a aflat cine avea să-L vândă pe Domnul. Se pare că, dintre toți ucenicii, Ioan, a rămas cel mai afectat că Domnul avea să fie trădat chiar de cineva dintre ei; ne dăm seama de acest lucru din pasajul intitulat de Ioan, Descoperirea vânzătorului (In.13:18-30). În acest episod detaliat și unic în toate evangheliile, Ioan se apropie foarte mult de Domnul Isus.

 

Ioan are părtășie personală cu Domnul Isus Hristos

Descoperirea vânzătorului s-a întâmplat după ce Domnul a spălat picioarele ucenicilor, din nou un eveniment relatat doar de Ioan. Însă, interesant este că, evangheliștii Matei și Marcu, remarcă faptul că ucenicii s-au întristat foarte mult când Domnul le-a spus că va fi vândut de cineva dintre ei, pe când Ioan pune în evidență tulburarea Domnului Isus și nu tulburarea ucenicilor: După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui (In.13:21). Acest lucru demonstrează că Ioan devenise foarte receptiv și sensibil la stările interioare ale Mântuitorului, așezându-se la masă culcat pe sânul lui Isus (In.13:23); nici unul dintre ucenici n-a îndrăznit să stea atât de aproape de Domnul ca Ioan! Mai mult decât atât, chiar Ioan se autointitulează pe sine, pentru prima dată: acela pe care-l iubea Isus (In.13:23); la fel s-a mai autodenumit de două ori: la Cruce (In.19:26) și după Învierea lui Isus (In.21:7,20). Din acel moment, Ioan nu s-a mai dezlipit de Domnul Isus, mărturisind tuturor nu doar că Domnul îl iubea, ci că și el îl iubea pe Domnul, dovadă fiind tema iubirii preponderentă în epistolele sale. Revenind la atmosfera Cinei, Petru dorea să afle cine era vânzătorul, dar nu a îndrăznit să îl întrebe pe Domnul, ci i-a făcut semn lui Ioan să-L întrebe, dată fiind părtășia pe care știa că Ioan o avea cu Domnul. Ioan, atunci L-a întrebat pe Domnul, demonstrând, din nou, dragostea mare pe care o avea pentru El: Și ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus și I-a zis: Doamne, cine este? (In.13:25). Ioan se așezase la inima lui Hristos – mai aproape de atât nu putea! De ce? Ca să înțeleagă clar trăirile Domnului! Parcă Ioan ar fi zis: Doamne, Tu ziceai că ai dorit mult să mănânci Paștele cu noi (Luc.22:15), dar, parcă, bucuria asta e așa tulbure-n inima Ta! Doamne, uite cum Îți bate inima! Ioan a avut o deosebită părtășie cu Domnul!…

Știți ce aș vrea să învățăm de aici? Că la pieptul Domnului Isus trebuie să fie și locul nostru! Nu ajunge să fim în adunare, ci lângă Domnul: mai lângă Domnul meu, mai lângă el! S-ar putea ca fiii noștri să stea nepăsători, câtă vreme părinții lor sunt în adunarea lui Dumnezeu, dar nu e suficient, ci va trebui ca și ei să-L cunoască personal pe Domnul și să aibă părtășie cu El; să prindă drag de Domnul, ca Ioan. David, de exemplu, știa că cea mai mare pierdere pe care poate s-o sufere un om, este să-L piardă pe Domnul de lângă el: Nu mă lepăda de la Fața Ta (Ps.51:11)…

Ioan a înțeles că trebuie să-L iubească pe Domnul ca Persoană! Atâți sunt care zic că Îl iubesc pe Domnul, dar o fac câtă vreme Domnul Îi binecuvintează; în caz contrar, Îl părăsesc. Din acest punct ce vedere, ne amintim cuvintele Domnului adresate lui Petru, cuvinte pe care, încă o dată, tot Ioan le înregistrează: Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia (In.21:15)? Oare de ce mai mult? Pentru că aceasta este măsura cu care trebuie iubit Domnul: întotdeauna mai mult! Că, ne iubim copiii, soții și soțiile, părinții, dar Domnul Isus totdeauna trebuie iubit mai mult…cel mai mult! Și-apoi, n-a văzut Petru atâtea minuni pe care le-a făcut Domnul? Cum să nu? Chiar barca lui era plină cu pești. Totuși, a învățat să-L iubească pe Domnul ca Persoană, și nu pentru că făcea minuni. E ca și cum mergi la o nuntă, te bucuri foarte mult de atmosferă, de mâncare, de prieteni, dar nu te interesează mirele. Ca și cum îți place mai multe nunta decât mirele și mireasa; însă, Mirele e centrul atenției!

Pe de altă parte, sunt unii care se declară mari iubitori de Hristos, dar, în realitate, nu vor să-L cunoască personal, nu-L vor prea aproape. Ca cel de-al treilea rob din Pilda Talanților, care zicea: Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău (Mt.25:24,25)! De unde știa el că Stăpânul e aspru și că seceră de unde n-a semănat El, de unde a semănat altcineva? De unde știa așa ceva? Nu știu, dar acest rob a crezut că Îl va convinge pe Stăpân cu această atitudine. La fel cum am zice: Doamne, Tu ești mare și puternic și ne e frică de Tine; Tu ești aspru, extraordinar! Credem că-L putem linguși pe Domnul în felul acesta, dar adevărul e că, de fapt, ca și robul acela, unii vor pur și simplu, să păstreze distanța! Câtă vreme nu vrem să ne rezemăm capul mereu pe pieptul Domnului, să simțim părtășie profundă cu El, cercetând Cuvântul Său în fiecare zi, replici de genul: Da, Doamne, știi că te iubesc…nu prea au valoare.

 

Ioan rămane permanent lângă Domnul

Așa cum ziceam mai înainte, Ioan nu s-a mai despărțit de Domnul nicicând. Da, toți au fugit în Ghetsimani, că s-au speriat, dar Petru și Ioan nu am putut sta departe; de fapt, acești doi ucenici, din acel moment, tot împreună au rămas. Se pare că Ioan era cunoscut de marele preot și din acest motiv, a reușit să intre în curtea acestuia, ca să fie cât mai aproape de Domnul; a vorbit cu portărița și a reușit să-l bage în curte și pe Petru (In.18:15,16). Cu toate acestea, la Crucea pe care Domnul a fost răstignit, dintre toți ucenicii, a rămas doar el; lângă Domnul până la capăt! S-a consolat cu Maica Domnului, pe care o luase la el acasă, așa cum Îi spusese Domnul de pe Cruce (In.19:26,27); cu ce m-ai putea el să-L ajute pe Domnul? Părea că totul s-a sfârșit, odată cu moartea Mântuitorului, dar n-a fost așa. Auzind de la Maria Magdalena că Domnul nu mai era în mormântul Său, a început să alerge împreună cu Petru spre mormânt. Oare de ce au alergat și nu au mers normal? Din cauza dragostei pentru Domnul! Ioan ajuns primul, dar nu a intrat în mormânt (In.20:4,5); parcă nu-i venea să creadă că Cel pe care-L iubea atât de mult, înviase; dar spune Biblia: Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat și el; și a văzut și a crezut (In.20:8). Spre deosebire de Toma, pentru Ioan a fost de-ajuns să creadă în Hristos cel Înviat, văzând mormântul gol.

E foarte greu să rămâi lângă Domnul, indiferent de împrejurare, așa ca Ioan. Acest lucru îl poate face doar acela care Îl iubește cu adevărat pe Domnul. La un moment dat, cineva Îi spusese Domnului: Doamne, Te voi urma orinde vei merge (Luc.9:57), dar Domnul știa că nu e adevărat, că nu va rămâne permanent cu El, de aceea nici nu L-a mai chemat pe acel om. Altădată, pe când Domnul era în Ierusalim, spune Biblia că: mulți au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți (In.2:23,24). De aceea ziceam că mulți au crezut in Numele Său din cauza minunilor și nu pentru că-L iubeau. Și atunci, dacă nu-L iubești pe Domnul, nici nu poți rămâne totdeauna cu El.

 

Ioan Îl recunoaște oriunde pe Domnul Isus

Doi ucenici s-au dus spre Emaus împreună cu Domnul Isus înviat, dar nu L-au recunoscut. De ce? Pentru că ochii lor erau împiedicați să-L cunoască (Luc.24:16). De asemenea, găsim aceeași situație și la arătarea Domnului înviat dela Marea Tiberiadei, unde zice Scriptura: Dimineața, Isus stătea pe țărm; dar ucenicii nu știau că este Isus (In.21:4). Totuși, singurul care Îl recunoaște pe Domnul, era ucenicul pe care-L iubea Isus, Ioan, fiul lui Zebedei care zisese: Este Domnul! (In.21:7).

Știi când ochii tăi sunt împiedicați să Îl recunoști pe Domnul Isus? Când ai cheltuit un sac de bani pe medicamente, pe doctori, te-ai făcut bine și-apoi zici: ce noroc am avut cu doctorul acela sau cu medicamentul acela! Dar, de fapt, nu-i doctorul, ci este Domnul! Nu-i medicamentul, nu-i norocul, ci este Domnul! Nu-s capacitățile tale, că ai știut cum să te învârți, nu-s banii tăi, ci este Domnul! Nu ți-s copiii sănătoși pentru că ai avut tu grijă, nu-s sănătoși pentru că le-ai dat alimente fără E-uri sau pentru că le-ai dat vitamine, ci este Domnul! Nu zice: mâna mea, puterea mea, inteligența mea, ci este Domnul! Avem impresia că noi ținem frâiele vieții noastre și a celor din jur, că noi controlăm totul, dar nu e adevărat, ci este Domnul! Este Cineva care Te-a tot însoțit peste tot, Te-a păzit, Ți-a iertat păcatele, care Te-a iubit și tu, poate nu-L cunoști! Cât de credul să fie cineva să creadă că tot ce are și tot ce a devenit în viață, se datorează lui însuși? E ca și cum ai fi într-o mocirlă până la gât, și ai încerca să te scoți singur, trăgându-te de păr!…

 

Finalul vieții lui Ioan

Apostolul Ioan a fost singurul apostol dintre cei cei doisprezece care a murit din cauze naturale și nu ca martir. Viața lui s-a stins în Efes, Asia Mică la o vârstă înaintată (peste 100 de ani), in timpul domniei lui Traian (98-117 d.H.); în Efes se pare că există mormântul său, oraș în care a fondat o biserică. Mai înainte, pe timpul domniei lui Domițian, apostolul Ioan a fost exilat în insula Patmos, Grecia; aici, a trăit 15 ani și a scris cartea Apocalipsa. După moartea lui Domițian, Ioan a scris evanghelia și cele trei epistole (pe timpul împăratului Nerva) [1].

 

 

 

Nicu Trandafir

 

Bibliografie

 

[1] Glasul Cetății, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, 08.05.2020;

[2] TrinitasTV, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul,08.05. 2019;

[3] Viețile Sfinților, Viața Sfântul Apostol și Evanghelist Ion, doxologia.ro.