Despre casele culturale şi chemările lor.
O mică scrisoare ne-a chemat pe noi astăzi aici, iubiţilor poporeni. Este scris în acea scrisoare că ne „invită” azi aici la şcoala „Casa de cetire Avram Iancu”.
Este tocmai un an de când am strâns laolaltă pe fruntaşii şi cărturarii din satul nostru şi le-am zis cam aşa: „Dragii mei! Vremurile s-au schimbat. După ce sute de ani străinii ne-au pândit şi legat graiul, vorba, purtările şi mişcările noastre, acum suntem slobozi să vorbim, să grăim, să cântăm aşa cum inima noastră de mult ne poruncea. După ce veacuri întregi am stat slugi în casa străinilor – care era a noastră – azi am ajuns noi stăpâni în casă. Dar trebuie să ne dăm seama că strigătul nostru de bucurie, însufleţirea şi cântecele noastre din casă încă nu înseamnă mântuirea noastră. După ele şi alăturea cu ele trebuie să vină munca şi osteneala pentru deşteptarea poporului „din somnul cel de moarte” şi mergerea lui înainte. Trebuie să ne dăm seama că străinii au fost pentru noi o iarnă lungă şi grea, după care a sosit acum primăvara deşteptării şi învierii noastre naţionale. Dar primăvara n-aduce numai flori, cântece şi bucurie, ci ne cheamă şi afară la lucru. Ca să începem şi noi munca aceasta pe care o cere primăvara deşteptării noastre naţionale v-am chemat aici.”
Aşa grăiam acum un an celora strânşi laolaltă şi cei chemaţi au răspuns că sunt gata să se apuce de lucru ca să putem face ceva bun şi folositor pentru noi şi poporul de aici.
Atunci le-am zis: „Iată, eu dau o casă (odaie) din casele mele la care să-i zicem „Casa de cetire” şi fiindcă noi suntem satul care a dat neamului românesc pe craiul şi eroul Avram Iancu, să-i zicem „Casa de cetire Avram Iancu.”
În acea casă să aducem gazete, foi, cărţi, să aprindem lumină în ea şi în serile lungi de iarnă să ne strângem acolo, să cetim, să discutăm, să ne deşteptăm, să plănuim lucruri bune şi de folos nouă şi poporului de aici. Şi aşa am strâns criţari**, am trimis om pe la Sibiu şi Arad după gazete şi cărţi şi am început serile a ne strânge în cuibul nostru să cetim, să ne deşteptăm.
Începutul nostru a fost cu noroc. Azi, după un an, avem peste 20 de gazete, avem peste 400 de cărţi pline cu învăţături, sfaturi, îndemnuri bune pentru toţi cei ce ştiu şi vor să le cetească. Avem azi uneltele (mobilele), tablourile noastre în casa de cetire, avem averea noastră în preţ de cel puţin 3000 coroane.
Dar avem ceva care-i mai de preţ decât cele 3000 de coroane: avem vaza, mândria, cinstea că noi suntem în apele acestea cei dintâi care, din îndemnul nostru, am făcut un aşa lucru frumos în comună. (Casa noastră culturală s-a înființat cu mult înainte de a să suleva ideia lor în congresul preoțesc.)
Dar dacă „casa” noastră înseamnă o cinste pentru noi și comună, chemarea noastră nu este, nu poate fi aceea ca să ne odihnim pe cinstea făcută. Dacă azi avem cuibușorul nostru, avem cărți și foi, chemarea noastră nu se poate opri numai la atâta: avem planuri mai largi, mai înalte. Casa noastră vrea să strângă laolaltă pe toți oamenii noștri de bine și astfel să-și lărgească cu vremea cuibul cel mic de azi făcând altul nou, mare și frumos. Uitându-mă înainte prin ceața vremii văd în mijlocul satului nostru o casă mare și frumoasă cu slove mari scrise pe ea: „Casa națională”, „Casa poporului”. Casa aceea este și va fi cuibul cel nou pe care vrem să-l facem. În casa aceea mare, în toate duminicile și sărbătorile, se vor ținea sfaturi bune, învățături folositoare pentru popor. Se vor face acolo teatre bune, coruri frumoase. Din casa aceea sute de gazete vor chema de pe drum pe cei ce cunosc slovele să le citească, pe alții să le asculte și sute de cărți se vor îmbia să plece în sat cu cei ce pot și vreau să le citească. Parcă văd acele vremuri frumoase când în duminici și sărbători se vor strânge oamenii nu numai la birturi să bea vin ars, ci și în casa unde să soarbă învățături, povețe, sfaturi bune…
…Și apoi casa noastră mai are și alte planuri bune. Ea vrea să scrie cu vremea istoria comunei noastre, de aceea strânge și culege tot felul de documente și povestiri vechi despre trecutul nostru. Comuna noastră are însă trecut istoric și așa istoria ei va da în vileag multe lucruri și întâmplări care numai spre mândria și cinstea noastră ne pot fi. În legătură cu istoria va face casa noastră un muzeu, adică o casă în care va strânge fel de fel de lucruri vechi: arme din ’48, porturi, unelte de lucru și alte cele din vremurile bătrânilor. Și vor mai ieși și alte lucruri bune din casa noastră.
Dar mai are casa noastră și o altă chemare care se ridică peste toate celelalte: să îndrepteze neîncetat poporul pe calea cea bună a credinței și moravurilor celor bune. Avem în „casa noastră de cetire” Biblia și Testamentele. Și nu numai le avem, ci le și deschidem seara, citim în ele, scoatem lămuriri, tălmăciri și îndemnuri bune din ele. Va zice cineva dintre D-voastră că lucrul acesta ține de pocăiți. Noi însă știm că Biblia și Testamentele nu sunt numai ale lor, ci sunt ale noastre, ale tuturor creștinilor, să citim în ele, să ne luminăm din ele și lucrul acesta îl putem face și fără să ne botezăm a doua oară, lepădându-ne de biserica și credința părinților noștri. Casa noastră va priveghia neîncetat ca în fiecare casă a satului nostru să petreacă și să sporească credința, purtările bune și să scadă moravurile cele rele — pentru că noi ne dăm seama că tăria unei comune nu stă numai în cărțile pe care le are, nici numai în banii pe care îi strânge sau istoria pe care o scrie, ci stă înainte de toate în credința, tăria, valoarea morală pe care o poate arăta. Fără ele, niciun pas nu poate face înainte în calea vremii și a istoriei.
Iată dară ce e „Casa noastră de citire” și ce lucruri bune și folositoare vrea ea. De câte ori dară veți auzi despre casa noastră, să înțelegeți că nu e vorba numai despre noi, ci și despre voi, despre tot poporul nostru. Și dacă e vorba de binele tuturora, așteptăm ca și D-voastră cu toții să ne sprijiniți și ajutați. E datoria tuturor oamenilor noștri de bine să se strângă în cuibul nostru, să se strângă laolaltă cu însuflețire, să putem duce mai departe începutul făcut.
Dragii mei! Eu am aprins o lumină, un foc am aprins care să lumineze mințile și să încălzească lipsurile noastre. D-voastră, toți oamenii noștri de bine și de putere, trebuie să aduceți lemne, însuflețire să puneți în foc ca să nu se stingă. De se va stinge, a D-voastră e răspunderea, căci eu mi-am făcut datoria, l-am aprins.
Am însă nădejde că începutul făcut nu-l veți lăsa început, lumina, focul aprins nu-l veți lăsa să se stingă, ci veți ajuta să-l facem tot mai mare, ca să împrăștie lumină, căldură în toate văile, dealurile și încăperile satului nostru; în aceasta nădejde, care e și o datorie față de Dumnezeu, de noi și de poporul întreg, vă zic: bine ați venit aici să ne ascultați cine suntem și ce vrem.
Vidra de Sus, la 27 Decembrie 1919.
Iosif Trifa, preot.
*Biserica și Școala nr. 6 din 22 Februarie 1920
**Monede de valoare mică, aproape neînsemnată, sfanț
