Meditație la Apostolul din Duminica a 5-a după Paști
Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirene, care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia. În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, şi au trimis acest ajutor la prezbiteri1 prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul. (Faptele Apostolilor 11, 19-30)
Când focul Duhului Sfânt este mare şi puternic, vântul care vine la timp cât de bine-i face că îl împrăştie cât mai grabnic și cât mai departe. lată ce mare vâlvătaie se aprinde oriunde ajung aceste sfinte scântei şi cum iau foc atâtea suflete, atâtea case, atâtea cetăți, ducând lumina, căldura şi puterea lui Hristos pretutindeni, arzând putregaiurile, alungând întunericul şi aducând primăvara cea nouă şi cerească a unei vieți de dimensiuni cereşti şi veşnice.
Viața plină de Duhul Sfânt este o viață puternică, lucrătoare şi rodnică. Sufletul în care se pogoară şi rămân lumina şi puterea Duhului Sfânt, acela nu poate sta nici în tăcere şi nici în nelucrare. El trebuie să meargă, el trebuie să spună, el trebuie să lucreze neîncetat, oriunde este şi oriunde ajunge, ceva bun pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi.
Pentru Biserica cea vie a lui Hristos, vremile de pace sunt nişte vremi de largă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, vremi în care numărul ucenicilor creşte, sămânța Cuvântului se răspândeşte cu prisosinţă, iar viața duhovnicească se organizează, îşi face făgaş mai adânc şi mai frumos. Se face pescuirea în larg.
Dar aceste vremi cuprind totuşi în ele şi o primejdie: primejdia lenevirii duhovniceşti şi a pătrunderii duhului lumesc.
Când această primejdie ameninţă Biserica şi adunarea Domnului, atunci vin focul ceresc şi vântul aspru al Duhului, care curăţă şi care răspândeşte.
lată, peste adunarea Domnului lisus, din Ierusalim, îndată ce a început să bată vântul prigoanei, ce minunat sar în toate Părţile sfintele scântei, ducând sămânţa focului ceresc pretutindeni!…
Cel dintâi rod al acestei prigoniri a fost saltul făcut de lucrarea Evangheliei la păgâni şi întemeierea primei mari biserici creştine din afara lerusalimului, între păgânii dintre neamuri, la Antiohia Siriei.
Până atunci, Cuvântul Evangheliei se propovăduise numai evreilor. Acum sosise vremea ca toate neamurile să audă vestea
cea dulce şi scumpă că Hristos Şi-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru toată lumea, pentru ca oricine va crede în El să aibă viaţă veşnică.
După uciderea Sfântului Ştefan, toți credincioşii, în afară de Apostoli, s-au împrăştiat prin toate părțile Iudeii şi Samariei, ajungând unii până în Fenicia şi chiar până în Cipru, iar alții, în Antiohia Siriei, predicând Evanghelia numai evreilor împrăştiaţi prin acele părți.
Poate că legătura frățească între mulți dintre aceştia să se fi făcut chiar în Ziua Pogorârii Sfântului Duh „când se aflau în Ierusalim iudei şi prozeliţi din toate neamurile care sunt sub cer“ — cum spune Cuvântul Sfânt (Fapte 2, 5).
Atunci, mulți dintre cei care s-au predat Domnului şi au primit botezul lui Hristos trebuie să se fi cunoscut între ei şi să fi legat strânse legături frățeşti.
Acum, când peste Ierusalim venise vântul prigonirii, cei care aveau fraţi scumpi prin alte părţi, aceştia îi vor fi chemat, şi ei vor fi mers la dânşii, cum se întâmplă de obicei şi azi. Mai ales că acei din afara Ierusalimului, fiind noi şi fără experiență, vor fi stăruit mult de frații mai crescuţi duhovniceşte de către Apostoli pentru lucrarea de adâncire şi de lărgire a Evangheliei acolo, prin cetăţile lor.
Aşa lucrează Dumnezeu şi aşa roade face El să iasă din orice încercare ce vine prin îngăduinţa Lui asupra Lucrării Sale.
La început, părea că prigoana abătută asupra Bisericii de către Satan, prin uneltele lui, va zădărnici Lucrarea Domnului şi va nimici pe mărturisitorii Lui.
Dar, iată, dimpotrivă, tocmai această uneltire a diavolului o face Dumnezeu să lucreze spre împlinirea scopului Său mântuitor şi să se înmulțească vestitorii Lui.
Scumpii mei fraţi, binecuvântaţi pe Domnul în orice vreme şi nu vă spăimântați niciodată de nici o ameninţare a vrăjmaşilor voștri. Dacă voi sunteți nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăștie-vă cât de departe printre cei străini printre cunoscuți sau printre necunoscuţi. Aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiți de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru lisus și pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu. Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne. Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, dar rodul pe care l-ați strâns pentru Dumnezeu va rămâne. Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce v-aţi câştigat la Dumnezeu vă va rămâne o bogăție veşnică.
Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1
Traian Dorz
