De la nunta mea și a soțului meu, Paul, nu-mi amintesc prea bine multe din sfaturile, îndemnurile și cuvintele care ni s-au adresat. În tumultul de sentimente ce ne-au încercat în acele două zile de sărbătoare, cuvintele s-au diluat. Un gând al unchiului meu mi s-a întipărit însă undeva, pe o coardă a inimii mele. Gândul că în acea zi noi doi am dat dovada unui mare curaj, dincolo de cea a unei mari iubiri. Curajul de a ne asuma certitudinea că, odată, unul din noi, nu se știe care, nu se știe când, va trebui să trăiască realitatea morții celuilalt. Unul din noi va trebui să numere zilele, anii de despărțire vremelnică până la revederea în Veșnicie. Nu am înțeles atunci adevărul pe care îl purtau în ele. Am participat apoi la multe, foarte multe nunți ale prietenilor și fraților din aceeași generație cu noi. Printre ele, într-o zi senină de vară, pe-un picior de plai, al frumoasei noastre Bucovine , în Gura-Humorului, a fost și cea a dragilor Emi și Gabriela. O zi plină de zâmbete, de cântare și îmbrățișare, o părtășie sub Soarele Iubirii pe pământ mioritic.
Viața a continuat pentru fiecare dintre noi, iar acum trei ani Emi și Gabriela au revenit în viața noastră și a întregii adunări. Nenumărate rugăciuni, zile de post, mâini ridicate și genunchi plecați pentru vindecarea lui. La fiecare întâlnire săptămânală cu surorile din Galați, ne aminteam de familia lor, nădăjduind într-o minune.
Săptămâna trecută minunea s-a întâmplat, dar nu cum am gândit-o noi, oameni slabi și păcătoși. De fapt, s-au întâmplat multe minuni care, personal, mi-au trezit în minte cuvintele de la nunta mea.
Prima minune: vindecarea lui Emi. Dar o vindecare deplină, cum numai Domnul Iisus o poate face. Un trup nou, viguros, lipsit de durere, de neputință, de teamă. O eliberare din cangrena cancerului consumptiv care i-a desfigurat chipul omenesc cunoscut de noi. L-am simțit pe Emi prezent între noi așa cum era în ziua nunții. Mirele Emi cu o alta cunună pe cap acum. Cununa ostașului biruitor. Emilian a avut, în final, binecuvântarea unui timp de cercetare, de curățire prin suferință, dând acesteia sensul mântuitor. Felul în care a primit și a trecut prin suferință a fost o mărturie pentru cei din jur, credincioși și necredincioși, și un drum mântuitor pentru el însuși.
A doua minune din care noi, familiile întregi pe acest pământ avem atât de învățat, a fost credința și puterea Găbiței. Numai omul care L-a găsit pe Domnul poate reacționa astfel în fața a ceea ce lumea ar numi o tragedie. Noi știm însă că despărțirea noastră este vremelnică, că revederea cu soțul nostru va veni odată și nemurirea ne va îmbrăca din nou în veșminte de nuntă. Noi trebuie să trăim căsnicia într-o pregătire împreună pentru Veșnicie, lucrând cu dragoste la mântuirea celuilalt.
A treia minune care s-a arătat vădit în fața oricui a vrut să vadă a fost dragostea frățească ce ne leagă în lucrarea mântuitoare și nespus de binecuvântată a Oastei Domnului! Ce mobilizare, ce simțire, ce umăr care să ușureze durerea crucii acestei familii. Lucrarea Oastei Domnului, mai ales cea din Suceava, dar nu numai, a dat examenul practic al teoriei despre care s-a mărturisit în urmă cu două săptămâni în același loc: noi suntem mădulare unii altora. „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele lui.” (1 Corinteni 12, 26-27).
Plecarea lui Emi a îndurerat întreaga țară, dar a lovit acut în inima adunării din Suceava și asta nu doar pentru că a plecat un tânăr soț, că au rămas trei copii fără tată ci și pentru că adunarea luptătoare a pierdut un mădular care s-a alăturat adunării biruitoare de Dincolo.
În lumea aceasta, omul rămâne singur în suferință. Cea mai mare nevoie imediată și palpabilă a lui este tot omul. Nu banii, nu doctorii, nu medicamentele, nu cuvintele. Omul. Omul care să îl arunce în scăldătoare, omul care să îi umezească buzele înfierbântate, omul care să conducă sute de kilometri către chimioterapie, omul care să fie și atât. „Chiar și-atunci cînd ar fi-n lume numai aur pe-orice drum, omul ar avea nevoie de alt om, tot ca acum”, spune fratele Traian Dorz. Ce binecuvântați suntem că noi avem nu un om, ci mii de frați! Dar suferinzi sunt peste tot, nu doar în adunare. Să deschidem ochii către cei ce suferă, privind la suferința lui Emi!
Așteptăm să îți vedem desăvârșita față, frate Emi!
„Curînd cînd n-am să fiu pe lume și-acest de-o clipă lut va trece cînd tot ce-am fost în trup și nume uitarea-n vis le va petrece. - Va rămînea descoperită adevărata-nfățișare așa precum a fost trăită prin fapta mea - de-a mea lucrare. Voi fi cu fața din poeme cu ochii căilor curate cu fruntea dincolo de vreme din gîndurile semănate. Voi fi cu gura din vestire cu mîinile din faptă bună cu numele din amintire cu chip din toate împreună. Și toți cînd vor fi-uitat din viață cum arătam la-nfățișare adevărata vieții față îmi vor cunoaște-o fiecare. Nu numele și chipul care pe timp și pe pămînt se scrie ci-adevărata-nfățișare e care-mi trece-n veșnicie.” ( Curând, Traian Dorz)
Anca Popa
