Odată cu scurtarea zilei, vremea friguroasă ne strânge în jurul focului, încălzindu-ne trupurile și îndemnându-ne la meditație. Deoarece am copilărit în oraș și nici măcar bunici la țară nu am avut, am învățat să aprind focul nu demult. Îndeletnicirea aceasta, care m-a smerit uneori, m-a dus cu gândul și la o asemănare între vatra șemineului de acasă și o vatră a familiei.
Împăratul Solomon atribuie dragostei proprietăți supranaturale: „(…) căci dragostea este tare ca moartea și gelozia neînduplecată ca Locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea să o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.”(Cântarea Cântărilor 8, 6-7)
În ”Dreptarul învățăturii sănătoase”, fratele Traian Dorz citează din învățătura de credință creștină ortodoxa: „ familia creștină trebuie să fie vatra în care focul dragostei să nu se stingă niciodată și de la care să se aprindă și să se încălzească societatea și lumea.” Și, ca să nu se stingă, el trebuie aprins. În familie, tot așa, focul se aprinde prin legătura de început a celor doi soți. Perioada în care depărtarea doare și apropierea dizolvă tot ce e în jur, în care, deși privești mii de chipuri, unul singur face inima să tresalte. La sărbătorile nunților noastre, din Oastea Domnului, nu se celebrează și nu se cântă această dragoste. Pentru că trăirea vieții de familie în lumina lui Hristos nu pune preț pe ea, iar experiența unei vieți duhovnicești adeverește efemeritatea acesteia. În ziua nunții noastre nu concepeam că scânteia și euforia acelei zile va trece în umbra dragostei mature, domoale, pe care provocările, încercările, mărirea familiei au făcut-o să crească. Am realizat destul de timpuriu acest adevăr: căsnicia nu este un dat, ci-i o luptă. Și nu o luptă a soților într-o arenă de orgolii, cum se întâmplă uneori, ci o luptă cu firea, cu noi înșine, cu egoismul moștenit în adâncul ființei noastre. Aș asemăna căsnicia mai degrabă cu o iarnă blândă decât cu o vară toridă. Și, pentru ca focul dragostei să nu se stingă în vatra familiei noastre, e nevoie de efort continuu.
Și focul are nevoie de combustibil continuu. Sunt lemne, ca bradul, care se aprind ușor, au putere calorică mare, încălzesc iute vatra, dar se consumă repede și nu emană căldură foarte mult timp. Tot așa, vorba bună, atenția îndreptată către nevoile celuilalt… ard în focul dragostei, dar sunt resurse epuizabile. O neputință trupească, trecătoare sau permanentă, o stare sufletească grea, apariția unui copil care fragmentează din atenția îndreptată către celălalt sau chiar resursele epuizabile ale firii omenești înseși consumă rapid acest fel de combustibil.
Sunt, pe de altă parte, esențe tari, care nu se aprind atât de ușor, dar care emană o căldură constantă, timp îndelungat, astfel încât vatra încălzește încă mult timp după ce flacără s-a domolit. Cărbunii lor pot chiar reaprinde un foc latent în vatră. Așa sunt în vatra familiei: rugăciunea, părtășia ecleziastică și adâncirea permanentă în Cuvântul lui Dumnezeu. Acestea ard atât în sufletul și conștiința fiecăruia, curățându-le catarhic, cât și în vatra familiei, încălzindu-ne trainic. Rugăciunea este firul indisolubil care ne apropie pe fiecare de Hristos și, în același timp, unul de celălalt. Rugăciunea împreună potolește furtuni de gânduri, de certuri și încercări. Aducerea în fața Domnului, în rugăciune, a tuturor frământărilor care ne încearcă familia, este cel mai important pas spre rezolvarea lor. Prorocul Ieremia întărește nevoia omului credincios de a aduce în fața Domnului toată nesiguranța noastră: „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! (…) Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” ( Ieremia 17, 7 și 9). Apartenența vie la o comunitate ecleziastică, părtășia adunărilor, cu „sfinții din țară”, cu cei iubiți ai Domnului, ne încarcă conștiința cu datoria sfântă pe care o avem unul față de celălalt și ne ușurează drumul, știind că pe el suntem însoțiți de suflete care duc aceleași lupte ca și noi. Cuvântul Domnului, aplecarea stăruitoare asupra lui și hrănirea zilnică din el, aprinde în familie lumina lui Hristos, care limpezește rezolvarea conflictelor inerente unei căsnicii.
Ce am mai observat este faptul că, pentru a se aprinde și arde eficient, în focarul șemineului trebuie să existe un curent de aer care să întrețină aportul de oxigen. Tot astfel, în vatra familiei, adierea Vântului Ceresc, a Duhului Sfânt, desăvârșește eforturile noastre. Oricât de bine intenționați am fi, oricâtă grijă am pune în ce gândim, spunem sau facem în raport cu soțul sau soția noastră, purtăm în noi stigmatul păcatului, al firii omenești egoiste, deznădăjduit de rea. Dar, o viață predată Domnului Iisus și trăită în pocăință și luptă cu păcatul, propășește prin lucrarea Duhului Sfânt. El este cel care altoiește firea păcătoasă, crescând în noi și în familia noastră roadele dragostei, blândeții, răbdării, ascultării, înfrânării, păcii și bucuriei.
Așadar, în vatra familiei trebuie să punem mereu noi și noi lemne care să țină aprins focul dragostei. Foc ce va încălzi și lumina nu doar universul restrâns al casei noastre, ci și adunarea, societatea în care ne desfășurăm activitățile mundane, dar și alte familii care vor vedea în familia noastră un exemplu hristocentric de trăire a vieții de familie. Amin!
Anca Popa
