O judecată înfricoșătoare.

Înainte de a intra în perioada Marelui Post, Biserica ne mai face o ultimă pregătire trecându-ne pe sub porțile succesive a două duminici speciale, care ne amintesc de două evenimente zguduitoare: una care va avea loc la sfârșitul veacurilor, judecata universală, și cealaltă care a avut loc începutul veacurilor, izgonirea lui Adam din Rai. Adică o duminică care ne amintește către ce ne îndreptăm, și alta care ne explică de ce am ajuns în situația deopotrivă precară și riscantă în care ne aflăm noi, neamul omenesc. Precară, pentru că trăim o existență pământească cu multe neajunsuri și suferințe, în care cele plăcute sunt amestecate cu cele neplăcute și cărora, oricum, le va pune capăt moartea trupului. Riscantă pentru că urmează o altă existență în care suferința și nefericirea de aici se pot amplifica și prelungi iremediabil și pentru totdeauna. Însă tot atât de clar ni se arată că iubirea Lui Dumnezeu ne-a pus la îndemână tuturor, fără excepție, o cale de a ne mântui de această perspectivă înfricoșătoare: HRISTOS.

Oprindu-ne doar asupra Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, ne atrage atenția denumirea ei. Ea nu e numită simplu: „Duminica Judecățiiˮ sau „Duminica Judecății celei din Urmă”, ci s-a preferat folosirea adjectivului „înfricoșătoareˮ lângă cel de „judecatăˮ. După cum sintetizează teologul ortodox francez, Jean-Claude Larchet, în cartea sa, Tradiția ortodoxă depre viața de după moarte, „Sfinții Părinții şi Biserica numesc Judecata lui Hristos grozavă şi înfricoşătoare şi o zugrăvesc în cele mai întunecate culori spre zidirea noastră, după cum singuri spun, ca sa ne îndemne să lucrăm în această viață „cu frică şi cutremur” pentru mântuirea noastră şi să scăpăm dincolo de chinul cel veşnic şi de neîncetata suferințăˮ[1]. Și continuă dând trei motive pentru care ea este pe bună dreptate numită înfricoșată:

Primul motiv, rușinea cea mare provocată de descoperirea tuturor celor ascunse „când viaţa noastră se va face privelişte pentru îngeri şi sfinți şi pentru toată mulțimea de oameni care-au trăit din veac, înaintea lui Hristosˮ[2].

Al doilea motiv, lipsa oricărui apărător și confruntarea de unii singuri cu judecata faptelor noastre, o judecată atotdreaptă, fără nicio mijlocire, fără niciun har.

Al treilea motiv, sentința va fi scurtă și, mai ales, definitivă. La judecata din urmă, Hristos va da o sentință scurtă și definitivă, fără a face o dovedire a vinovăției cuiva, așa cum se face la judecățile pământești, întrucât propria conștiință a fiecăruia va da mărturia neîndoielnică a vinovăției. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „De conştiinţa ta vei fi judecat, «deoarece gândurile între ele se pârăsc sau se apără în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor» (cf. Rom. 2, 15-16). Faţa înfricoşătoare a Judecătorului te sileşte să spui adevărul; dar, mai bine spus, vădeşte adevărul chiar dacă nu-l spui. În adevăr, vei învia îmbrăcat fie cu păcatele tale, fie cu faptele tale drepte„[3].

Ne putem imagina ce am simți dacă am fi într-o sală de judecată în care inculpații așteptă intrarea judecătorului cu sentința definitivă. Este anunțată intrarea lui și toți se ridică în picioare. Emoția ajunge la culme, un suspans însoțit de groaza unor rele presimțiri te amețește. Urechile îți țiuie, inima bate de parcă sare din piept, gâtul ți se sugrumă, vederea ți se tulbură. Deodată intră Judecătorul. Ținuta lui e nobilă, atitudinea solemnă. Glasul lui rostește sentința. Tare, ferm și scurt: pedeapsa voastră este închisoarea pe viață! Apoi pleacă … lăsând în urmă tăcere, stupoare, înlemnire. Încep apoi vaietele. Nimeni să te ajute, nicio posibilitate de recurs, ci doar gardieni puternici care te leagă pentru a te duce în temnița întunecoasă care-ți va de-acum încolo singura lume, o lume rea și chinuitoare care-ți va va defini tot restul existenței tale.

Dar să ne dezmeticim din această perspectivă de coșmar! Încă nu a sosit ceasul acela! Încă mai este har! Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început.. (Evrei 3: 12-14).

Cînd glasul Lui te cheamă iar,

iubitul meu, ascultă:

primește al iertării Har

căci vina ta e multă!

Căci va veni un ceas amar

și-o vreme de obidă

cînd ușa dulcelui Său Har

pe veci o să se-nchidă.

Iar tu vei rămînea pe veci

în focul de afară

în plînsul nesfîrșit să-ți treci

a vecilor povară.

Dar chinul cel mai greu și-amar

va fi încredințarea

c-a fost și pentru tine Har

dar I-ai respins iertarea…

Traian Dorz