Astăzi ne oprim asupra unei întâlniri care a dărâmat ziduri. Ne aflăm în fața unei pagini din Evanghelie care, pe lângă o relatare istorică, este și o oglindă a sufletului uman și a milei divine.
Să ne așezăm așadar cu gândul la fântâna lui Iacov, din Sihar, un loc încărcat de istorie sfântă, (unul dintre puținele locuri biblice cu identificare certă), lângă ogorul lui Iosif moștenit de la tatăl său Iacov, de unde se vede muntele Garizim și Ebal. Era în arșița amiezii; Domnul Iisus și femeia samarineancă stau de vorbă.
Între iudei și samarineni era o dușmănie de veacuri. Pentru a înțelege profunzimea acestui dialog, dintre Iisus și samarinenca, trebuie să privim înapoi în istorie. De ce evanghelistul Ioan simte nevoia să precizeze că „Iudeii nu au legături cu samarinenii”?
Rădăcinile conflictului sunt adânci și dureroase. După căderea Regatului de Nord al Israelului sub asirieni, în anul 722 î.Hr., populația rămasă s-a amestecat cu neamurile păgâne aduse de cuceritori. Din această fuziune s-au născut samarinenii. Pentru iudeii „puri” din sud, samarinenii erau considerați o corcitură etnică și, mai grav, niște eretici.
Aveau și un conflict cu privire la locul de închinare. Cea mai mare dispută era de ordin spiritual. În timp ce iudeii susțineau că singurul loc legitim de închinare este Templul din Ierusalim, samarinenii își ridicaseră propriul templu pe Muntele Garizim, susținând că acolo este locul ales de Dumnezeu încă de pe vremea patriarhilor. În ochii unui iudeu din vremea lui Iisus, un samarinean era mai rău decât un păgân; era un trădător al credinței strămoșești.
Hristos vine și dărâmă aceste bariere dintre ei. În acest context de ură irațională, Iisus face ceva scandalos. Acel „trebuia să treacă prin Samaria”, nu era o necesitate dictată de geografia terenului; mulți iudei ocoleau Samaria pe la est de Iordan pentru a nu se „întina”, ci era un trebuie divin, o necesitate a iubirii divine.
Iisus stă la fântână, obosit de drum, El, Izvorul Vieții, cere apă de la o femeie care purta în spate povara unei vieți eșuate și a unei excluderi sociale. Femeia nici habar nu avea cine este persoana de la fântână. A putut doar să-și dea sema după veșminte că era un iudeu.
„Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?”
Prin această simplă cerere, Iisus sfărâmă trei bariere simultan: bariera etnică, iudeu versus samarinean, bariera socială, bărbat versus femeie (în acea cultură, un rabin nu vorbea cu o femeie în public), și bariera morală, sfântul versus păcătoasa (femeia avusese cinci bărbați, iar cel actual nu-i era soț). În timpul discuției, inițial intenția ei a fost să ascundă că trăia chiar atunci în păcat cu un bărbat care nu îi era soț. Dar când trecutul ei a fost dat in vileag, femeia a înțeles că nu vorbește cu o persoană ca oricare alta. Deși încă nu realiza că vorbește chiar cu Hristos Dumnezeu, ci credea că este doar un prooroc.
Atunci femeia a încearcat să mute discuția spre teologie pentru a scăpa de cer-cetarea propriei conștiințe, întrebând unde e corect să ne închinăm — pe Garizim sau la Ierusalim — Iisus oferă răspunsul care a schimbat cursul istoriei religioase:
„Dumnezeu este Duh; și cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:24)
Hristos ne spune că Dumnezeu nu este „captiv” într-o clădire sau pe un munte. Adevărata închinare nu este o chestiune de geografie, ci de orientare a inimii. Nu contează cât de frumos este locașul dacă adevărul lipsește din viața celui care se roagă.
Haideți să lăsăm deoparte pentru câteva momente grijile zilei și să privim cu inima la acea amiază toridă din Sihar. Evanghelia de astăzi este un strigăt de dragoste al lui Dumnezeu către noi, cei care, adesea, stăm unii lângă alții în bănci, dar suntem despărțiți de prăpăstii de netrecut.
Domnul Iisus a întins o punte peste prăpăstiile noastre. Să privim la acest gest re-voluționar al Mântuitorului. Într-o lume sfâșiată de ură, unde iudeul se temea că se spurcă dacă atinge umbra unui samarinean, Iisus face primul pas. El nu așteaptă ca samarineanca să se schimbe, să se convertească sau să devină „demnă” de atenția Lui. Iisus se face El vulnerabil. Cel care a făcut cerurile și pământul spune: „Dă-mi să beau”. El coboară la nivelul ei, îi cere ajutorul pentru a-i câștiga inima.
Fraților, cât de des facem noi acest pas în comunitatea noastră? Cât de des lăsăm la o parte „dreptatea” noastră, „puritatea” noastră închipuită, pentru a întinde o mână celui pe care l-am etichetat deja? Ne-am obișnuit să privim eticheta (etnia, greșelile trecutului, starea materială etc…) și am uitat să mai privim omul.
Prejudecata ucide unitatea frățească. De ce era Samaria atât de disprețuită? Pentru că era „altfel”. Pentru că nu se rugau exact ca la Ierusalim, pentru că aveau o istorie amestecată. Să ne uităm cu sinceritate în interiorul comunității noastre. Nu cumva am creat și noi „micile noastre Samarii”? Poate este fratele care a greșit și pe care îl privim cu răceală, deși spunem că l-am iertat. Poate e sora care vine dintr-un mediu diferit și nu „se potrivește” standardelor noastre vestimentare sau de comportament. Poate este acel grup de oameni care gândește diferit și pe care am început să-i privim ca pe niște „străini” în propria noastră comunitate spirituală.
Prejudecata este rugina care mănâncă unitatea frățească. Deși ne închinăm unui Dumnezeu al iubirii, prejudecata face din inima noastră este o fortăreață a excluderii. Dar Iisus ne șoptește astăzi: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu...” Darul Lui nu este pentru cei perfecți, ci pentru cei însetați. Dacă am înțelege cât de mult ne iubește El pe fiecare, nu am mai avea timp să ne judecăm unii pe alții.
Fraților, unitatea nu înseamnă că suntem toți la fel, ci că aparținem cu toții aceluiași Izvor. Haideți să vorbim cu cei pentru care nu avem ochi să-i vedem. Haideți să căutăm acea persoană din adunare cu care nu am mai vorbit pentru că „e diferită”. Să fim noi cei care cerem „un pahar cu apă” un pahar al prieteniei. Să dărâmăm zidul superiorității. Iisus nu a certat-o pe femeie pentru trecutul ei. El i-a oferit un viitor. Să încetăm să mai fim „poliția morală” a fraților noștri și să devenim frații lor de drum.
Închinarea adevărată se vede în iubire. Dacă ne rugăm frumos, dar ne ignorăm fratele, închinarea noastră nu ajunge la cer. Închinarea „în duh și în adevăr” înseamnă să recunoști chipul lui Dumnezeu în cel de lângă tine, oricât de prăfuit sau rănit ar fi acel chip.
O comunitate dezbinată este o fântână secată. O comunitate unită prin iubire, în ciuda diferențelor, este un izvor care atrage pe oameni la Hristos, așa cum samarineanca a adus tot Siharul la picioarele Domnului.
Fraților și surorilor, această evanghelie este un examen de conștiință pentru adunările noastre. De câte ori nu am ridicat și noi „ziduri samarinene” în comunitățile noastre? O comunitate creștină autentică trebuie să fie ca „Fântâna lui Iacob”: un loc unde oricine, oricât de însetat sau de marginalizat ar fi, să poată găsi Apa Vieții fără să se teamă de judecata noastră. Dacă Hristos a vorbit cu samarineanca, noi cine suntem să întoarcem spatele cuiva?
De unde bem noi apă? Femeia venea zilnic la fântână, dar setea ei interioară rămânea. Căuta împlinirea în relații trecătoare, în aprecierea umană. Și noi ne căutăm fericirea în fântâni crăpate: în bani, în carieră, în distracții sau în aprecierea de pe rețelele sociale. Dar setea sufletului nu poate fi potolită decât de Cel care ne cunoaște pe nume. Iisus îi spune femeii tot ce a făcut, nu ca să o condamne, ci ca să o elibereze. El vrea să ne dea acea „apă vie” care devine în noi un izvor ce țâșnește în veșnicie.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Tu, Cel care ai trecut prin Samaria pentru a căuta o singură oaie pierdută, Te rugăm, oprește-Te astăzi și la fântâna sufletelor noastre. Venim, Doamne, înaintea Ta cu inimile zdrobite de propria noastră mândrie. Ne mărturisim vina de a fi ridicat garduri acolo unde Tu ai pus punți. Ne pare rău pentru fiecare privire plină de judecată, pentru fiecare cuvânt de excludere și pentru răceala cu care am tratat pe frații noștri pe care Tu îi iubești atât de mult.
Te rugăm, Doamne, varsă Duhul Tău cel Sfânt peste această comunitate! Topește gheața prejudecăților noastre cu focul iubirii Tale. Învață-ne să ne privim unii pe alții nu prin ochii lumii, ci prin rănile Tale, care ne-au vindecat pe toți, fără deosebire. Ajută-ne să fim o frățietate unde cel rănit să găsească mângâiere, unde cel diferit să găsească acceptare și unde noi toți, laolaltă, să devenim un singur trup, cu o singură inimă. Fă din noi izvoare de apă vie în această lume însetată de iubire autentică.
Să fim una, Doamne, așa cum Tu și Tatăl una sunteți Amin.
Ionatan Ille
Învățături din Alergarea Samarinence
- Puterea „Găsirii” Personale
Samarineanca nu a plecat în cetate pentru că a citit despre Hristos, ci pentru că L-a întâlnit. Ea ne învață că misiunea nu este despre a repeta formule teologice complicate, ci despre a mărturisi o bucurie trăită. Când inima se încălzește de prezența Domnului, picioarele pornesc singure spre ceilalți.
- Smerenia care Vindecă Distanțele
Ea nu s-a temut că oamenii îi cunoșteau trecutul zbuciumat. Dimpotrivă, a folosit propria vulnerabilitate ca pe o punte: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut.” Ne învață că nu trebuie să fim perfecți pentru a fi misionari; trebuie doar să fim sinceri și iertați.
- Abandonarea „Găleții” de Griji
Faptul că și-a lăsat găleata la fântână este simbolic. Pentru a-L vesti pe Hristos, ea a lăsat în urmă grija pământească ce o încătușa. Învățăm de aici că, pentru a aduce oameni la Izvorul Vieții, trebuie uneori să punem pe plan secund grijile noastre mărunte și să prioritizăm setea sufletului.
Îndemnuri Calde pentru Credincioși
Fii un „Vino și Vezi”: Nu te simți presat să argumentezi sau să convingi prin forță. Cel mai frumos îndemn misionar rămâne cel al Samarinencei: „Veniți și vedeți!”. Invită-ți aproapele la biserică prin bunătatea chipului tău și prin pacea pe care o porți în suflet după Sfânta Liturghie.
Caută-L pe Hristos în „Siharul” cotidian: Cetatea Sihar este familia ta, locul tău de muncă, grupul de prieteni. Nu trebuie să pleci în țări îndepărtate. Misiunea începe acolo unde oamenii sunt însetați de o vorbă bună, de un zâmbet sau de o mână de ajutor întinsă în numele Domnului.
Transformă setea în rugăciune: Dacă vezi în jurul tău oameni rătăciți sau triști, nu-i judeca. Adu-ți aminte că și Samarineanca era la fel înainte de întâlnirea de la fântână. Roagă-te ca Domnul să le scoată în cale „Apa cea Vie” și fii tu cel care le întinde cupa iubirii creștine.
Mărturisește cu bucurie, nu cu asprime: Samarineanca a fugit în cetate plină de entuziasm, nu cu amenințări. Lumea de azi este obosită de critici. Fii un misionar al speranței! Arată-le celor din jur că viața cu Hristos nu este o povară, ci o sărbătoare continuă a învierii sufletului.
Gând de încheiere:
„Iubiților, să nu lăsăm harul primit astăzi să se răcească în pragul bisericii. Să fim, asemenea Sfintei Fotini, apostoli ai vieții de zi cu zi. Lăsați ‘gălețile’ mândriei și ale deznădejdii la marginea fântânii și alergați spre frații voștri cu vestea cea bună: Am aflat pe Mesia!”
